“Eu sunt cobzarul generaţiilor din era calculatoarelor” - interviu cu artistul Tudor Gheorghe
adăugat 13 mai 2011, 07:54, la Eveniment • Articol publicat de Cornel Postolachi
Un om şi-o chitară, sprijinit de marea poezie românească. Sau, mai simplu,Tudor Gheorghe. Cântă şi ne încântă de mai bine de 40 de ani. Dă spectacole în fiecare anotimp. A concertat pentru românii de pe toate continentele, înainte şi după revoluţie. De sub mustaţa lui de haiduc bătrân, cuvintele ies toate sub formă de dojană, păstrând laudele doar pentru trecut. Tudor Gheorghe, trubadurul din Podari, satul lui de obârşie, păstrează în sufletul său, sub cămeşa oltenească din fir de borangic, jale şi umor, filosofie şi picanterie, adică tot ce e folclorul românesc. Spectacolele sale, cu parfum interbelic, sapă adânc în lada de zestre a trecutului, ciupindu-şi cobza alături de o orchestră de estradă, în ritmul refrenelor lui Zavaidoc şi Moscopol.
Cu acelaşi zâmbet hâtru oltenesc, a primit să ne vorbească cu patimă despre cântec şi despre dragostea pentru om, dar şi cu durere despre amintiri ce ar trebui să rămână, dar se pierd.
- Ce a fost mai întâi, Tudor Gheorghe, poezia, muzica sau teatrul?
- Teatrul, pentru că sunt actor de profesie. Plecasem la Bucureşti să dau examen la Filologie. Eram pasionat de limba română. Şi am ajuns până la urmă la Institutul de Teatru. Erau fete foarte frumoase acolo... Am fost cel mai tânăr absolvent al Institutului.
- Ce perspective profesionale avea un tânăr actor pe atunci?
- Nu terminasem încă Institutul şi colaboram deja cu Teatrul Giuleşti, unde jucam alături de Ştefan Mihăilescu-Brăila, Dana Comnea, Costel Gheorghiu sau Cornel Vulpe. Intrasem în trupa de acolo. Mi s-a propus să rămân actor în Bucureşti. Şi Brăila mi-a zis într-o zi: „bă, câţi ani ai?". Aveam 18 ani. „Optişpe' ani... şi peste doi ani faci 20 şi devii actor. Vrei să vii aici să te trimită Ştefan Bănică şi cu ăştia după ţigări? Du-te, mă, acolo la tine în provincie, fă dinţi, vezi dacă eşti capabil, dacă ai forţă, şi după aceea vino înapoi să le arăţi că eşti cineva!".
- Ia-ţi urmat sfatul?
- Da. După ce am absolvit Academia de Teatru din Bucureşti în 1966, m-am întors în Craiova, actor la Teatrul Naţional. Am început ducând tava, făcând figuraţie. Eram persiflat uşor de actorii mari şi a răsărit în mine dorinţa de a le arăta regizorilor şi colegilor mai în vârstă ce poate face tânărul de numai 21 de ani. Am vrut iniţial să pregătesc un spectacol în care să recit, pentru că o mare pasiune a mea a fost poezia, dar nu aveam nici fizicul lui Septimiu Sever, nici glasul lui George Vraca. A început atunci o muncă titanică, cu mine însumi. Marii tragedieni, Sofocle şi Euripide cântau tragedia, nu o povesteau; de aici am pornit şi eu, încercând să aduc poezia la forma ei primară, poezia - cântec. Am reuşit asta în primul meu spectacol pe care l-am intitulat “Menestrel la curţile dorului”. El cuprindea poezia a trei mari poeţi: Arghezi, Blaga şi Ion Barbu. A fost un succes absolut fulminant în 1969. Un regizor din acele zile spunea: băiatul ăsta e un fenomen, un unicat în stare pură, să nu ne atingem cu nici un deget de el. Spre surprinderea multora, tânărul de atunci îşi permisese o nebunie: să cânte Ion Barbu. După aceea mi-am revenit, mi-am dat seama că am făcut un salt prea mare care nu e acoperit. A urmat al doilea concert, dedicat baladelor, care era o reconstituire a şapte mituri fundamentale ale epicului popular românesc.
- De atunci aţi început să umpleţi sălile de spectacol?
- Da, din 1969. N-am venit imitând pe cineva. Uimeam publicul din România prin originalitatea actului cultural. Un om şi-o chitară, sprijinit de marea poezie românească. Cei care m-au văzut în perioada următoare anilor 1969 au rămas fani fideli ai genului pe care-l propuneam eu atunci. M-au revăzut de-a lungul anilor şi mă urmaresc şi astăzi. Copiii lor au crescut cu Tudor Gheorghe în casă. Publicul meu a rămas publicul meu. Acum, bucuria mea este că la spectacolele mele, proporţia este de 70-80% tineret. În 1969 umpleam sălile. La fel se întâmplă şi acum, în 2011. Este, cred eu, o performanţă cu multe semnificaţii.
- Să înţeleg că există un secret al acestui succes?
- Da, unul la îndemână. Spectacolele mele au un anumit mesaj. În ele primează textul. Dar, toate sunt momente de reflexie şi de percepţie. Spectacolele mele nu sunt relaxante. Sunt provocatoare, sunt generatoare de nostalgii şi de dorinţa de a şti, de a cunoaşte, de a învăţa.
- Aţi avut totuşi, din câte îmi amintesc, o perioada în care aţi lipsit de pe scenă.
- E adevărat. Am avut un hiatus în activitate care m-a costat mult. În 1987 am fost interzis în România. Nu am fost deloc comunist, nu aveam cum. Tatăl meu fusese condamnat politic 22 de ani. S-a tras de mine să mă facă membru de partid, dar nu am vrut. Şi nu m-am lăudat câtuşi de puţin cu asta după revoluţie, când au apărut tot felul de dizidenţi.
În 1992 am avut o primă tentativă de revenire în viaţa spectacolelor. În noul show-biz. Mi-am dat seama că nu e bine, mă amestecam cu noul gen care se promova atunci, cu spectacole cu 10 – 20 de nume pe afişe, cu titluri de genul “Miss Piranda”. Am tăcut de aceea până în 1998. Asemeni lui Blaga, mut ca o lebădă, 11 ani, în ţara mea. Dar a fost o perioadă de acumulari, perioadă în care am făcut 7 spectacole de sine stătătoare, grupate sub un generic frumos “Tudor, deschide poarta”. Poarta a rămas de atunci, mereu deschisă.
- Cum aţi trecut de la chitară la cobză?
- Am avut un dialog pe tema asta cu tovarăşul Dumitru Popescu, secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, zis Dumnezeu. El m-a obligat, pur şi simplu, să învăţ să cânt la cobză. M-a chemat într-o seară la el şi m-a întrebat ceva formidabil: "Tovarăşu’ Tudor zice - , câţi chitarişti sunt mai buni decât dumneata, în Europa?". Zic: "Toţi. - Dar vreun cobzar mare ştii? - Nu". Mi-a spus apoi că folclorul romănesc se duce pe râpă, că e în pericol de dispariţie şi că trebuie făcut ceva... Uite cine-mi spunea mie lucrurile astea: ideologul Partidului Comunist! Ce mai, mi-a dat de înţeles că n-am încotro, că trebuie să învăţ să cânt la cobză. După vreo două luni a venit din nou la Craiova şi m-a chemat la el. "Cum stăm cu cobza?" - m-a întrebat. "Păi, să vedeţi... – Tovarăşu’ Tudor zice, un secretar de partid îţi spune o dată sau de două ori. A treia oară te uită". Aşa m-am apucat să învăţ cobza. E un instrument greu de învăţat. Trebuie să ştii să auzi ca lăutarii. Eu sunt - am mai spus-o - cobzarul generaţiilor din era calculatoarelor...
- Cobza e un instrument autohton?
- Da. Am găsit-o pe Columna Traiană. Era numită lira tracă.
- Dumneavoastra, Tudor Gheorghe, cântaţi poezie cu ajutorul cobzei şi a orchestraţiei clasice. Nici poezia, nici cobza nu mai sunt azi la modă. Şi totuşi, tinerii ascultă pe computere muzica lui Tudor Gheorghe…
- Nu cred că ăsta e lucrul cel mai important. În plus, eu n-am nici o legătură cu lumea virtuală. Nu am timp de aşa ceva. Desigur, mă flatează că munca mea nu e în zadar, mă bucur că sunt downloadat, dar dacă veniţi la spectacolele mele veţi fi surprins să vedeţi, aşa cum vă spuneam, că în sală mai mult de jumatate din spectatori sunt tineri.
- Şi asta nu vi se pare surprinzător?
- Nu, pentru că eu promovez în tot ceea ce fac lucruri esenţiale: poezia de cea mai bună calitate. Ea nu are vârstă. Din păcate, se lucrează la îndobitocirea generaţiei actuale, dorindu-se ca tinerii să nu se ocupe de lucrurile esenţiale pentru că, astfel, pot fi mai uşor transformaţi într-o masă de manevră. Pentru că ei nu au nevoie de minţi deschise şi luminate. De asta cred eu că se desfac şi înlătură principiile care au stat la baza unui învăţământ modern în România. Cred că Spiru Haret se întoarce în groapă pentru că pe vremea lui aveam cel mai modern învăţământ din Europa. Nu se doreşte o lume deschisă la minte care să aprecieze arta, frumuseţea şi cultura.
- Cum mai putem păstra tradiţiile şi de unde trebuie să se pornească?
- De la profesorul de limba română, pentru asta e pregătit. Pentru el lucrez eu un manual alternativ. Iar restul, trebuie să înveţe. Elevul din clasa a IX-a să nu mai chiulească de la lecţiile despre cronicari. Şi eu am fugit, pentru că n-am avut profesori care să mă facă pasionat de nebunia cronicarilor. Iar acum, m-a bătut Dumnezeu, om batrân, să pledez pentru cronicari. Trebuia să vină cineva care să aibă curajul s-o spună.
- Ce nu vă place la mediul muzical de astăzi din România?
- Este prea mult kitsch. Cuvântul democraţie are, pe lângă părţile lui bune, şi reversul medaliei. Chiar în democraţie, eu sunt pentru cenzură. Nu o cenzură politică, de mesaj, ci o cenzură a bunului simţ. Pe de altă parte, tot kitsch-ul spectacolelor care ne înconjoară, e în favoarea mea. Agresivitatea televiziunilor care insistă nejustificat în promovarea non valorilor culturale mă avantajează. Lumea, sătulă de kitsch, de pornografie culturală, simte nevoia adevărului artistic. Şi când sunt spctacole de calitate, publicul vine. Eu apar de trei-patru ori pe an, în concerte grave, tematice, şi lumea vine. Dar lumea vine şi la Phoenix, la Iris, vine la Holograf, la spectacolele de folclor în care apar tineri interpreţi de muzică populară. Sunt contemporan cu muzica de astăzi, prin fiul meu care are 30 de ani. Am dialog cu generaţia tânără de o anume calitate. Ei asculta Pink Floyd, Beatles, muzica uşoară din anii ’30, caută valori esenţiale. Pe mine mă umple de bucurie faptul acesta. Sunt convins că sunt printre ei sunt şi unii care ascultă manele.
- Sunteţi împotriva lor?
- Le prefer hip-hopului. Maneaua are tradiţie în cultura română, ea a ajuns acum în derizoriu din pricina textelor idioate, dar ea vine dintr-un melos cu trimiteri evidente în folclorul românesc. Hip-hopul în schimb, nu are nimic în comun cu muzica românească. Textele nu sunt de mari poeţi şi muzica nu există. Nu e suficient doar strigătul de disperare într-un act artistic. Hip-hopul e o formă importată. Am auzit la hip-hop-ul american texte de o poezie extraordinară. La noi, în afară de vulgaritate, înjurături, în numele unui protest împotriva a nici ei nu ştiu ce, nu e nimic.
- Ce înseamnă cultura pentru dumneavoastră?
- Cultura înseamnă aşezarea pe cuvânt şi pe tradiţie. Din păcate tinerii de astăzi au devenit nişte cititori de prefeţe.
- Cultura şi arta nu-i mai iubeşte pe oameni sau viceversa?
- Cred că oamenii şi arta se vor înţelege întotdeauna, e vorba doar de un minim efort din partea celor care diriguesc cultura şi învăţământul. Trebuie să aibă grijă la călăuzirea şi la accesul mai uşor şi mai direct la valorile esenţiale. Pe toate canalele mass-media se difuzează absolut multe lucruri stupide. Lumea participă la spectacolele mele ca la o alternativă la ce li se propune. Românii sunt sătui de atâtea kitsch-uri şi urâţenie.
- În România, oamenii valoroşi, stau deoparte şi lasă treburile ţării pe mâna oportuniştilor. De ce n-aţi intrat în politică?
- Dacă m-aş implica în actul politic, şi nu vă ascund că am fost tentat s-o fac la un moment dat, o generaţie întreagă ar fi privată de o lume poetică pe care eu o propun. N-aş mai putea să fac spectacolele mele. N-aş mai fi putut să fac spectacolul “Cu Isus în celulă – poezia în închisori 1941-1964″, care aduce în prim plan necunoscuta poezie a închisorilor staliniste, cu versuri de Nichifor Crainic, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Virgil Maxim, Valeriu Gafencu. E un spectacol greu de digerat, dar care zguduie conştiinţe. De aşa ceva are nevoie România, acum. Ea se poate schimba într-un singur fel, cred eu: întoarcerea la valorile esenţiale.
- Multă lume se întreabă de ce continuaţi să locuiţi în Craiova şi nu la Londra, Paris sau Bucureşti?
- Acum nu mai contează unde stai. Suntem o ţară europeana şi asta e important. În 1970 m-au rugat să rămân în America: “nea Tudore suntem aici peste un milion de români, hai rămâi că ne alini durerile, ne faci să fim mai buni”. Le-am zis că ştiu eu o ţară în estul Europei unde sunt 23 de milioane care suferă. Ei, cum era să las eu 23 de milioane pentru un milion. N-aş vrea să stau în Toronto sau în Montreal. M-aş duce în Saskatchewan, la Manitoba, pe undeva pe unde-s indieni, aborigeni, nu mi-ar plăcea în lumea civilizată. Vedeţi, am un apartament în Bucureşti, de serviciu, şi trec pe-acolo rar, numai când sunt obligat. Nu-mi place să stau în aglomeraţie. Nu-mi place să stau în lumea civilizată.
- Aţi copilărit la sat. Vă mai întoarceţi din când în când acolo?
- Mă întorc mereu. Eu stau aproape, stau la 6 km. Mă voi stabili acolo... Curând. Din păcate satul meu nu mai e ce-a fost de când au început cu asfaltatul. Au asfaltat până şi cimitirul. Sigur că-mi displăcea noroiul dar nu cred că formula asfaltului aduce brusc şi calitate. Aşa s-a dus izul şi culoarea aia specifică. Acum îţi dai seama ce bucurie e când plouă şi se baligă vacile pe asfalt? Nu sunt un tradiţionalist în sensul ăla că ţăranul român nu trebuie mişcat din locul lui. Asta e o prostie. E normal ca el să evolueze. Dar eu îmi doresc un ţăran român care să ştie încă să joace hora, sârba iar atunci când îl vizitez să mă întrebe: “Domnule Tudor Gheorghe doriţi un pahar de apă? Cu gheaţă sau fără gheaţă? Şi să-mi spuneţi dacă vă deranjează aerul condiţionat. Asta mi-aş dori eu. Pentru mine, copilăria a fost fascinantă şi rămâne un reper al evoluţiei mele artistice pentru că eu m-am bucurat încă de la început de libertatea pe care ţi-o creează şi ţi-o dă natura. Eu am fost un copil liber. Eu am fost slobod. Nu mi-a spus nimeni „Să traversezi pe aici!", „Să nu calci pe iarba!", „Să nu rupi florile!"... Eu m-am jucat cu mieii de mic, am stat la fătarea lor, la fătarea purceilor, mă duceam cu vacile, cu oile, stăteam prin pădure şi cunoşteam absolut toate păsările după tril, după cântece, mă suiam în toţi copacii, plecam dimineaţa cu vacile şi mă întorceam noaptea...
- Zilele trecute, la Chişinău, aţi fost aplaudat de sute de români.
- Aşa este. Am fost la Chişinău în turneu cu spectacolul “Al 5-lea anotimp”, unde am evoluat alături de Orchestra şi Corul Radioteleviziunii Moldova. Şi dacă artistul este cel care de obicei face surprize cât se poate de plăcute publicului, de această dată el a fost cel pus în faţa unei surprize de proporţii. Astfel, după ce anul trecut am primit Distincţia “Ordinul Republicii Moldova”, luna trecută mi-a fost acordat titlul de “Cetăţean de Onoare”, de către Dorin Chirtoacă, primarul Chişinăului chiar în timpul spectacolului pe care-l susţineam. Trebuie să vă spun că, de fiecare dată când am fost invitat la Chişinău, publicul m-a primit cu căldură şi entuziasm.
- Să înţeleg că veţi reveni în Republica Moldova?
- Cu siguranţă. În toamnă, cu ocazia spectacolului dedicat poetului Grigore Vieru. Am cântat poezie din Basarabia încă din vremurile când cuvântul „Basarabia” era interzis în România. Voi reveni cu drag la Chişinău, ori de câte ori voi fi invitat, pentru că am descoperit aici o sumă de suflete care au în permanenţă nevoie de căldura de acasă.
- Vă e dor uneori, de teatru?
- Dar spectacolele mele sunt spectacole de teatru, când cânt, emoţia mea e emoţia actorului de teatru. Dar ca să vă răspund totuşi la întrebare, mi-e dor de specatacolul de teatru tradiţional.
- O întrebare amară: de ce n-aveţi nici discipoli, nici epigoni?
- Există mai multe explicaţii. Nu mai sunt profesori mari în şcolile de teatru, care să impună atitudinea faţă de o meserie atât de grea. Scena se câştigă greu, centimetru cu centimetru. Pe urmă, tinerii talentaţi de azi vor să fie direct vedete. N-au răbdare să aştepte şi să trudească. La muzica pe care o cânt eu trebuie să ştii ce cânţi, nu e suficient talentul. Deci, trebuie să înveţi. Apoi trebuie să înţelegi instrumentul. Deci, trebuie să munceşti. Iar, ca să fii creativ restaurând piesele vechi, îţi trebuie, pe lângă meşteşug şi talent, har. Cine să se încumete la toate acestea?
- Ce va mai aduce nou trubadurul din Podari, peste 5 sau 10 ani?
- Pe cântăreţul din Bănie, cel care a interpretat, poezia româna, de la Dosoftei şi până la Sorescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, o să îl descoperiţi peste ani şi ca poet. Probabil că nu voi mai face spectacole ci voi sta cu chitara în braţe într-o casă frumoasă din satul meu natal, Podari, unde voi scrie şi eu versuri. Poate sunt, cum frumos spunea regretatul Adrian Păunescu, un mare poet care se ignoră.
- Dar alte proiecte ?
- Ei, nu vi le spun chiar pe toate pentru că vor fi surprize. Am multe proiecte în cap…Vă zic doar că mă bate gândul să fac un spectacol de cântece naţionale (mi-e şi frică să zic patriotice, s-a banalizat termenul, deşi e atât de frumos cuvânt ăsta), cu fanfară militară şi Corul Reprezentativ ale Armatei. Cântecele sunt cele ştiute – din repertoriul meu: “Acolo unde-s nalţi stejari”, “Muică, suntem neam…”, şi din cele de suflet ale românilor, cum e “Treceau batalioane române Carpaţii”. Jocul va fi mortal, căci voi aduce câteva, de altfel splendide, din epoca de aur, şi câteva legionare. Nu sunt gata, urmează să le aleg. Sunt versuri cu comunişti, legionari, cu români în totul, pentru că aşa şi e , “Noi suntem români…”
‹ înapoi la Ultimele Ştiri |
sus ▲