Petru Hadârcă a adus „Piaţa Vladimir” la Bucureşti
adăugat 06 noiembrie 2009, 11:50, la Interviu / Reportaj
Când nu mai însemni nimic pe lume, când ţi se ia totul, fără să primeşti ceva în schimb, când marginea vieţii e o prăpastie şi singura libertate pe care o mai ai e să te sinucizi, gândeşte-te că soluţia ultimă ar putea fi să iei viaţa de la capăt. În esenţă, aceasta e tema spectacolului „Piaţa Vladimir”, în regia lui Petru Hadârcă, care se joacă la Teatrul „Nottara” din Bucureşti...Doi foşti colegi de şcoală, Vera şi Paşa, se reîntâlnesc, într-un oraş rusesc, după 40 de ani. În afara sărăciei şi a crizei morale, îi apropie amintirile unui timp mai generos, prima dragoste, valorile umane în care mai cred... Iniţial, nu au curajul să-şi dezvăluie ratarea, minţindu-se cu false identităţi - el: actor de cinema; ea: mama unei familii reuşite - dar, odată măştile căzute, cei doi îşi consumă drama şi sfâşierile în replici bine construite de autoarea textului, Ludmila Razumovskaia, şi corect puse în scenă de regizorul Petru Hadârcă.
Ni-l amintim pe Hadârcă din anii când era director al Teatrului Naţional din Chişinău, de unde a fost dat afară de comunişti pentru că punea prea multe premiere româneşti. Iată-l, acum, la Bucureşti, cu o piesă rusească jucată de doi mari actori, Luminiţa Gheorghiu (Vera) şi Emil Hossu (Paşa), care dau viaţă unor personaje de un realism tulburător. Vera şi Paşa se căsătoresc, încercând să ia totul de la capăt, consumând ultima iluzie şi ultima şansă de a da sens unei existenţe fără sens. Trăită la Moscova sau la Bucureşti, drama cuplului se dovedeşte că ar putea fi identică. „Acolo şi aici”, aceeaşi criză economică, financiară, morală, de generaţie, de vârstă...
Regizorul şi actorii reuşesc, la „Nottara”, să construiască un spectacol universal valabil, în care omul contemporan se regăseşte în multe dintre întrebările sale fără răspuns. Un spectacol compact, cu o scenografie sugestivă (Andrada Chiriac), bun de jucat, la nevoie, spune Petru Hadârcă, şi pe aripa unui avion. Marele merit al echipei este de a fi putut reconstrui, pe scenă, ca într-un laborator virtual, imaginea unor vieţi alienate într-o lume decadentă, vulgară şi crudă. „Vreau să trăiesc! Azi vreau să petrec!”, rupe monotonia personajul feminin al spectacolului, încercând să-şi depăşească, pentru o clipă, stigmatul social.
Eşecul reîntoarcerii celor doi „la viaţa normală” dovedeşte că schimbările bruşte, cum ar fi tranziţia de la comunism la capitalism, sunt resimţite, brutal, mai ales de oamenii sensibili. Din prea multă dragoste de viaţă, cum spune Hadârcă, la ei „gândul se sperie”, iar finalul, adesea, e tragic.
‹ înapoi la Ultimele Ştiri |
sus ▲