Victoria diplomaţiei de la Chişinău împotriva R. Moldova

19.10.2007

Recentele evoluţii de pe hotarul răsăritean al Europei instituţionale încep să bată la ochi. Şi nu pentru reacţiile pe care le generează în diverse capitale sau instituţii europene, ci... dimpotrivă. Faptul că cei care (mai) conduc astăzi R. Moldova au declanşat o sarabandă a acţiunilor anti-România, implicit anti-Europa, şi nimeni de la Bruxelles nu pare a le băga în seamă stârneşte satisfacţii la Chişinău şi zâmbete ministeriale pe sub mustăţi. E o victorie a Chişinăului diplomatic, vor zice unii, chiar dacă, în particular, se miră şi ei – cum de a fost aşa de uşor?

Este însã o victorie à la Pyrrus! Încă o „victorie” ca asta în bătălia euroatlantică a R. Moldova şi războiul va fi pierdut definitiv! Căci ceea ce nu pare să se înţeleagă la Chişinău este că momentul de care trebuie să te temi cel mai tare în relaţia cu Europa este atunci când Bruxellesul NU te mai critică! Atunci când poţi să faci, practic, tot ce vrei, fără să fii pedepsit sau apostrofat, chiar dacă e neconform cu norma şi normalitatea europeană. Atunci este semnul că ochii instituţiilor europene s-au întors, de fapt, de la tine. Cel puţin momentan. Tehnic vorbind, asta înseamnă că integrarea europeană se amână, că ai căzut de pe listă, că eşti trecut la rubrica „şi alţii” sau, „deocamdată, nu”. Ducând comparaţia mai departe, Chişinăul se plasează astăzi în ipostaza unui copil neastâmpărat care se joacă nestingherit în curte, se juleşte, se murdăreşte, îşi rupe hainele şi înjură. Dar nimeni nu spune nimic. În definitiv, dacă nu e copilul tău, de ce să îţi pese? Iar dacă puştiul zvăpăiat nu iese din curte şi nu ne deranjează la noi acasă, atunci să facă ce vrea...

Mai concret. Chişinăul a declanşat de o bună bucată de vreme o spirală delirantă a agresiunii simbolice şi nu numai împotriva României, după ce aceasta a devenit stat membru al Uniunii Europene. De la blocajele constante pentru deschiderea unor noi consulate, acuze de corupţie şi fraudă neprobate, interzicerea prezenţei TVR în reţeaua de televiziune terestră, abuzuri la frontieră prin blocarea accesului în republică a unor delegaţii româneşti cu ocazia Hramului capitalei Chişinău. Şi cireaşa de pe tort: insistenţa asupra prezenţei „limbii moldoveneşti” în tratatele internaţionale.

Reacţia europeană la scandalul de la frontieră, de pildă, a fost emblematică şi a venit din partea comisarului Franco Frattini: o întrebare discretă şi inocentă pentru ministrul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, care – cum altfel? - nu ştia nimic. Şi cu asta, basta.

De dragul comparaţiei, imaginaţi-vă cum ar fi reacţionat comunitatea europeană sau Bruxellesul dacă Bucureştiul - cu un comisar european în ţară! - ar fi interzis, prin 2004, când Ungaria era ţară membră a UE, iar România, nu, accesul unor delegaţii din Ungaria în Harghita sau Sfântul Gheorghe, la invitaţia primarilor din respectivele localităţi. Scandalul ar fi fost imens. Şi nu doar din pricina admirabilei diplomaţii maghiare, care ar fi ridicat urgent conflictul de la frontiera UE la cotele unui dezastru etnoexistenţial, ci pentru că, în acea vreme, ochii Bruxellesului erau cu adevărat aţintiţi asupra României. Pentru că atunci Bucureştiul era în cărţi, era pe agendă, era pe cale. De aceea, monitorizat atent. De aici eventuala reacţie contondentă şi unanimă de acuzare a unei asemenea prestaţii incompatibile nu doar cu regulile jurisdicţiei europene, dar şi cu ceea ce se cheamă predictibilitate a deciziei, principala caracteristică a oricărei guvernări democratice din spaţiul euroatlantic. Or, ceea ce a dovedit Chişinăul cu brio cu ocazia blocajelor fără nici o justificare, vineri, 12 octombrie, la frontiera cu România, este că în R. Moldova, normalitatea europeană (predictibilitatea) legii nu există, există doar „norma” (toana) care trece prin minte, la un moment dat, unui lider politic sau altuia, şi ea, adică această „normă”, trebuie îndeplinită, întocmai şi la timp. Impredictibilitatea comportamentului politic este, de fapt, norma – fără ghilimele de data asta – a oricărei guvernări personalizate şi nedemocratice. Şi, în consecinţă, incompatibilă cu spaţiul euroatlantic.

De aceea nimeni nu a spus aproape nimic la Bruxelles. Şi nici nu va spune. Iar motivul nu este vreo victorie diplomatică a Chişinăului împotriva „inamicului numărul unu”, adică Bucureştiul. Şi nici faptul că Occidentul este astăzi alături de Moldova şi dispus să-i înghită toate toanele. Ci tocmai pentru că lumea euroatlantică NU este, de fapt, cu Chişinăul în pretenţiile declarative integraţioniste ale acestuia. Cel puţin, nu acum.

... Înainte de 1989 circula un banc care ilustra perfect „relaţiile de producţie” din spaţiul comunist: „voi ne faceţi că ne plătiţi, noi ne facem că muncim”. Parafrazând, asistăm, parcă, la conturarea unei relaţii dintre R. Moldova şi UE, care ar putea fi cel mai bine caracterizată aşa: „Voi vă faceţi că vreţi să vă integraţi, noi ne facem că vrem să vă integrăm!”

PS: Despre problematica „limbii moldoveneşti” în diplomaţia europeană, în editorialul următor.