De ce iubesc Chişinăul?

22.11.2007

Pe cât de banal, pe atât de frumos... Chişinăul. Întotdeauna găsim pete pe soare, având intenţia să căutăm defectele cu lupa. Ne este mai uşor să criticăm, decât să facem ceva pentru schimbarea situaţiei, să certăm decât să educăm, să urâm decât să iubim... Bat aceleaşi căi de rutină pe străzile oraşului Chişinău aproape maşinal, fără a pătrunde în esenţa lucrurilor pe care privirea mea le cuprinde din mers, şi pe care le ating picioarele mele. Cred că oraşul ăsta l-ar vedea mult mai frumos fiecare dintre noi, dacă am pune sub lupă clipele.

Sunt banalităţi aparent stranii şi inutile. Pe cât de inutile, paradoxal, pe atât de indispensabile, pentru doza de fericire de care ai nevoie ca să nu uiţi că trăieşti. Mă refer la fericirea de a sesiza frumuseţea în toate lucrurile pe care nu le vezi, chiar dacă le priveşti.

Te miri şi devii suspicios când auzi străinii, turiştii, ce-i drept – puţini la număr, zicând că oraşul Chişinău este superb, cald, cu oameni ospitalieri şi cumsecade. Prima impresie pe care ţi-o creează aceştia este superficialitatea şi politeţea falsă. Ţi se pare ciudat că stai în acest oraş de o viaţă, dar imaginea lui este departe de viziunea străinilor. Lucrurile şi persoanele pe care le vedem zi de zi devin o obişnuinţă, oricât de frumoase şi impresionante ar fi acestea. Faptul de a te ciocni în permanenţă de aceste lucruri devine o banalitate, care estompează simţul frumuseţii.

Dacă încerci să faci un exerciţiu spiritual, imaginându-ţi că eşti un tânăr gen Bacovia, devii bolnav de jungla clar-obscură a oraşului; te supără aglomeraţia şi gălăgia de pe bulevarde, din troleibuze, lifturile defecte, vecinii care urlă în gura mare şi se bat la miezul nopţii, lătratul câinilor vagabonzi sub ferestre, alarmele maşinilor, care te trezesc din somn, caloriferele reci din apartament şi fulgii trişti dincolo de geam..., dar ele te fac să trăieşti, să te manifeşti. Mizeria te inspiră să creşti şi să dai roade.

Pe de altă parte, nu vrei să renunţi la viaţă din cauza acestor neplăceri, pentru că în jurul tău există lucruri mai importante, care îţi hrănesc sufletul şi te „încălzesc”: speranţa în ziua de mâine, iubirea, prietenia şi... o cană cu lapte şi un pic de miere, sub o pătură cu gândurile tale.

Iubesc Chişinăul pentru că nu l-am iubit niciodată

A iubi este mai greu, decât a urî. Ceea ce este mai complicat este mai interesant. Interesant este... captivant. În fine, ecuaţia la care vreau să ajung ascunde, cu siguranţă, o singură necunoscută – iubirea. Aş fi putut, pur şi simplu, să afişez întrebarea de ce iubesc Chişinăul, care ar putea da toată teoria mea peste cap, ea părându-ţi atât de banală. Ar fi absurd să spun că iubesc Chişinăul pentru că are politicieni falşi, de altfel, un lucru firesc pentru toate oraşele, pentru că are vânzători a căror amabilitate încă nu s-a născut, pentru că nu găseşti cartea preferată în librării şi biblioteci, că în librării şi pe băncile şcolii apare peste noapte o istorie (dez)integrată şi un dicţionar fantomă, pentru că bezna de pe unele străzi te înfioară şi gândurile te duc în... Evul Mediu, pentru că asfaltul străzilor are găuri, pentru că în troleibuz te calcă lumea pe picioare fără a-şi cere scuze, că rişti să ajungi în rai dacă traversezi strada regulamentar pe zebră...

Şi totuşi... iubesc Chişinăul pentru că nu l-am iubit niciodată. Am început să-l iubesc cu adevărat abia acum, întărind aceste idei, altădată răzleţe, pe această pagină. Fără să vreau m-am ciocnit de principiul autosugestiei pe care scriitorul român Camil Petrescu îl exemplifică în romanul său „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, ideea sa fiind că iubirea este o autosugestie.

„Autosugestia” asta face ravagii în interiorul meu atunci când fiecare week-end devine un motiv de satisfacţie, când aud claxoane de alai în faţa guvernului, care a interzis afişarea fericirii în public a tinerilor care se căsătoresc, când grădinile publice se transformă în adevărate saloane de şedinţe foto pentru miresele care se ascund după copaci şi îşi trag mirii de cravată, aceştia fiind nevoiţi să joace rolul cavalerului, căzându-le în genunchi.

O junglă în care înveţi să fii puternic

Este un oraş mic, ca şi noi, oamenii, dar plin de istorii, intersecţii şi speranţe în viitor. Este un oraş plin de controverse. Ele te determină să fii tu însuţi, îţi oferă şansa de a alege şi te face să înţelegi câtă voinţă ai în luarea unei decizii.

Asist la o piesă de teatru în care rolurile principale le revin comuniştilor europenizaţi şi democraţilor nedemocraţi. Când mă plictisesc, ies în oraş şi mă uit la panourile de pe stradă, care debordează şi ele de controverse. Unele statice, altele mai incitante, cu femei frumoase, cu picioare lungi, cu „urechiuşe” de care nu-mi mai este poftă. Mi-ar plăcea mai mult să mă uit la panouri dacă aş căuta cu lupa în ele agramatismele pe care majoritatea acestora le conţine. Politicienii însă sunt preocupaţi de moralitatea acestor panouri... neştiind, în fond, care este etalonul moralităţii.

Când mă plictisesc şi de panouri, mă duc în parc, unde copiii se joacă şi gânguresc vorbind în limba porumbeilor care cerşesc firimituri de biscuiţi, unde îndrăgostiţii îşi scriu mesaje de dragoste pe bănci şi copaci.

Aceste „banalităţi” aparent inutile te opresc din drumul tău aproape maşinal de rutină, pentru câteva clipe, în care încape istoria frunzelor pe care le calci în fiecare zi fără să le observi. Pătrunzi în istoria acestor frunze, în istoria feţelor surâzânde întâlnite pe stradă. Dacă ţi s-a întâmplat şi ţie, măcar vreodată, să te opreşti în faţa acestor „nimicuri” şi să paşti... fluturi şi raze de soare pe o bancă, în ciuda faptului că aveai multă treabă la şcoală sau serviciu, în ciuda faptului că la birou te aşteptau vrafuri de hârtii, acasă – nişte ochi dornici de explicaţii, înseamnă că ai iubit în acel moment Chişinăul. Mai încearcă o dată, pentru că acest oraş este o junglă în care înveţi să fii puternic.