Laudă ţie, interbelic românesc

24.11.2007

"Statul totalitar sovietic a acţionat metodic (...) pentru inocularea în conştiinţa basarabenilor a unei „amintiri” monstruoase, apocaliptice despre lumea românească de dincoace de Prut. În sufletele oamenilor a fost implantat hăul românofobiei, care reprezintă şi astăzi o realitate dintre cele mai dureroase, abil speculate de forţele potrivnice cursului firesc spre reîntregirea Ţării.”
Ion Constantin

Nu mă sfiesc să afirm că, pe lângă însuşirile mele de român, de naţionalist sănătos (încă) la minte şi de unionist conceptual, mai sunt – implicit – şi un laudator temporis acti, adică lăudător al timpului trecut (desigur, nu al timpului sovietic de tristă amintire!).

Voi lăuda interbelicul românesc (1918-1940) pentru că această perioadă de 22 de ani a adus în Basarabia – parte integrantă a României Mari – numai lumină, dar în acelaşi timp voi lua în colimator interbelicul ruso-moldovenist, fiindcă de la el ne-au venit toate nenorocirile şi tot întunericul.

Rog cititorul să nu se aştepte la cine ştie ce exhaustivitate sau abordare sistemică, deoarece ambele perioade au fost extrem de bogate în fapte şi evenimente cruciale pentru promovarea românismului sau, dimpotrivă, pentru erodarea lui...

Sincer vorbind, n-aş slobozi din ţarcul emoţiilor laude atât de alese la adresa interbelicului românesc dacă de-a lungul veacurilor poporul român n-ar fi fost literalmente terorizat de atotputernicul său vecin din răsărit şi miazănoapte, dacă dulcea noastră Românie n-ar fi fost mereu hăituită, prădată, hăcuită şi jefuită de acelaşi vecin viclean, hulpav şi crud, dacă diriguitorii de azi n-ar continua să denigreze cu o ură nedisimulată perioada României Mari – cea mai fastă perioadă din istoria românilor – şi dacă ideologii comunişti n-ar pune în circulaţie nişte manuale de istorie (dez)integrată în care este proslăvită degringolada „multilateral dezvoltată” din Transnistria anilor interbelici.

Voi remarca în treacăt că ideologia bolşevică s-a prăbuşit (un truism!), dar seminţele ei otrăvite reîncolţesc în capetele pătrate ale guvernanţilor românofobi, care îşi propun „ţelul măreţ” de „a restabili tradiţiile sovietice în învăţământ”, care promit că „vor stopa ideologia românismului” şi care lansează un îndemn de-a dreptul sinistru: „Uniţi-vă într-un pumn monolit şi învingeţi-i pe naţionalişti, unionişti, românofobi, capitalizatori, trădători şi obscurantişti!”

O, slujitori ai caracatiţei roşii! Nu vă opintiţi să „stopaţi” ideologia românismului, că nu aveţi nici o şansă de izbândă! Cum n-au reuşit înaintaşii voştri, cu tot enkavedeul şi kaghebeul lor, aşa nu veţi reuşi nici voi. Mai bine ascultaţi atent: Românismul are rădăcini viguroase în pământul Basarabiei şi vâlvătaia de curcubeu a limbii române, a spiritului românesc nu se va preface nicicând în flacăra verzuie a cimitirelor părăsite! Aceste rădăcini sunt adânc împlântate în solul fertil al interbelicului şi nimeni, oricât s-ar sforţa, nu le poate nici rupe, nici smulge şi nici înlocui cu radicelele viermănoase ale moldovenismului antiromânesc!...

Pentru a conştientiza absurditatea şi nocivitatea acestui tip de moldovenism, pentru a decela esenţa românofobiei, voi face apel la înţelepciunea scriitorului şi politicianului Ion Vatamanu: „Comunismul este o ideologie absurdă, amestecată cu ignoranţă şi incultură...” Neuitatul sacerdot al verbului matern sublinia ori de câte ori se ivea prilejul, că răposatul partid comunist unic al defunctei Uniuni Sovietice a fost un partid al urii faţă de poporul român şi de România. Nutrite de ruşi, deşi reprobabile, aceste sentimente sunt, dacă nu fireşti, cel puţin explicabile. De ce? În primul rând, fiindcă de la 1812 încoace ruşii suferă de sindromul acaparatorului. Aţi mai văzut dumneavoastră hoţ care să prindă iubire pentru gospodarul pe care l-a prădat? Dimpotrivă, hoţul se ţine şi cu dinţii de obiectul furat şi se gândeşte cu groază şi ură că într-o zi, neagră pentru el, gospodarul, zbârlit de mânie şi pufăind avan pe nări, mai fiind însoţit şi de nişte vătăşei vânjoşi, îi va cere să-i restituie obiectul subtilizat. Şi-atunci, s-a zis: nu va şti încotro s-o apuce mai întâi!... Aşa şi cu ruşii, mai concret, cu Ivan-acaparatorul, cu Ivan cel fără de ţară şi fără de Dumnezeu. De aproape două secole stă el călare pe divanul românului (a se citi: Basarabia românească) – mai întâi ca brigand ţarist, apoi ca „glorios” tâlhar – şi de tot atâta timp dârdâie de frică la gândul că proprietarul de drept va trece Prutul şi-l va soma să coboare de pe divan şi să se ducă în ... „chirza” mă-sii, adică pe urlaţi după ceilalţi. Ujas! Dârdâie de frică precum spuneam şi spumegă de ură faţă de proprietarul păgubit de el, care nu vrea să înţeleagă ce fericit este el văzând cum odraslele lui dorm pe podele în loc să se lăfăiască pe divanul lor. Boje moi! Ce român nerecunoscător! Dacă nu va pricepe că eu îi sunt binefăcător, îi voi lua şi casa, şi tot ce mai are pe lângă ea. Românii vobşă îs naţionalişti şi expansionişti. Agresori şi jefuitori. Limba le este primitivă, săracă, în vocabularul lor nu găseşti nici cuvântul „voina”, ei zic „razboi”, adică jaf, banditism!

Pe lângă aceasta, ruşii mai au un motiv „istoric” să-i urască pe români. Venind în contact cu românii, pe care îi considerau nişte înapoiaţi (sic!), dar care, după cum se ştie, au fost mereu prezenţi în inima Europei, şi s-au înfruptat copios din civilizaţia europeană, contribuind şi dânşii la propăşirea ei, ruşii s-au simţit inferiori acestora la mai toţi parametrii spirituali, ceea ce le-a augmentat ura faţă de urmaşii lui Traian, fapt remarcat încă de Mihai Eminescu în articolul său „Bucovina şi Basarabia”: „Tocmai fiind puşi în contact cu ruşii (mai ales după 1792, când soldaţii ţarului au ajuns să-şi spele cizmele în apele Nistrului – n.n.), românii erau mai mândri de românitatea lor (...). De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, trebuie să simtă superioritatea individualităţii noastre şi să ne urască mai mult şi tot mai mult”.

...Nu voi exagera dacă voi spune că ruşii (comunişti ex officio) au ajuns de-a dreptul proverbiali prin ura lor faţă de români. La fel de adevărat este că românofobia – boală incurabilă a comunismului autohton – este proprie anume ruşilor ca venetici. Cât despre românofobia moldovenilor, ea este achiziţionată de la venetici! Rusificaţi (nu atât la nivel de limbă, cât la nivel de mentalitate), comuniştii moldoveni s-au trezit făcând politica românofobă a veneticilor, devenind astfel simple marionete ale acestora şi pierzându-şi capacitatea de a înţelege că prin activitatea lor obedientă îi ajută pe duşmanii de moarte ai românilor (vezi opiniile lui C. Stere) să ne distrugă neamul. Această atitudine sinucigaşă, potrivit concepţiei lui Freud, şi-ar avea originea în abisul inexorabil al instinctelor canibalice! Comuniştii mancurtizaţi contrazic astfel înţelepciunea populară care ne învaţă: Nu da ciomag cui nu-i eşti drag. Ei sunt în dezacord şi cu definiţia echilibratului istoric român Xenopol: „A face politică rusească este a da noi înşine arma în mâinile ucigaşului”.

Numai românofobia neînfrânată a guvernanţilor comunişti-moldovenişti şi numai prosternarea lor nătângă în faţa Kremlinului imperialist au făcut cu putinţă la noi apariţia unor manuale antinaţionale în care interbelicul românesc fie că e trecut sub tăcere, fie că este denigrat/batjocorit cu o nesimţire curat porcină, fapt care a stârnit indignarea pe deplin îndreptăţită a tânărului sociolog român Dan Dungaciu:

„A face din interbelicul românesc perioada cea mai neagră din istoria teritoriului dintre Prut şi Nistru în manuale care (dez)integrează istoria, în discursul politic sau oriunde altundeva este absurd, fals şi inacceptabil” („Flux”, 25 sept. 2006).

Redutabilul analist Dan Dungaciu, care are preţioasa calitate de a ţine strâns în mână firul cauzalităţii, aşa cum l-a învăţat Eminescu, este aici, cred eu, prea indulgent cu clevetitorii României şi ai naţiunii române. Se ştie că interbelicul românesc, adică perioada României Mari, din care făcea parte şi Basarabia de curând evadată din „închisoarea popoarelor”, a fost o perioadă de nemaipomenită înflorire pentru moldovenii basarabeni şi a prezenta această perioadă drept una neagră, nefastă, cum o înfăţişează detractorii de meserie, nu este pur şi simplu absurd şi fals, este o infracţiune gravă pe care aş numi-o crimă de leznaţiune (prin analogie cu crima de lezmajestate – ofensă adusă unui suveran).

Pe fâşia de pământ din partea stângă a Nistrului, la care avea să ne alipească „pe cale paşnică” mustăciosul călău al omenirii, bântuiau în acei ani teroarea şi vărsarea de sânge. Mii de oameni luminaţi au devenit pe nepusă masă „duşmani ai poporului”, sute de intelectuali modeşti, printre care şi mulţi basarabeni, au fost exterminaţi doar pentru faptul că avuseseră îndrăzneala de a fi promovat limba română literară şi alfabetul latin. Au triumfat forţele întunericului, care n-au ezitat să dea drept limbă literară „moldovneasca” lor înfiorătoare, un greţos talmeş-balmeş de cuvinte luate din trei limbi. Iată un exemplu: „Iaceişîli gospodkolnişi dupa prilucrarea-ntoarşirii KŢ al PK(b) din tăt Soiuzu dila 3 senteabri dispri-ntâlnirea anului a triilea a şinşianimii, o aratat cî eli cu lucru lor tari so dipartat dila veaţa gospodăreascî a colictivilor”. Vă înfăţişez şi foaia de titlu a unui „manual” apărut la Tirişpolea până la „eliberarea” Basarabiei, fiind „tradus” de pisateliu Ivan Kanna: „ÎNVĂŢĂLNIC pi obsteştiinţî. Temeliili zădirii soţâalisti. Slobozâsu a II-lea. Pintru anu a VI di învaţamânt. Sectoru ştiinţâinic-metodişesc (...) l-o’nvoit pi învăţălnic pintru înfolosârea ca învăţălnic în şcolili dişteptării spţâali. Tradus din ukraineşti di I.I. Kanna. Editura statnicî a Moldovii. Tirişpolea, 1931”. Îmi aduc aminte că pe vremuri vojdiul moldovenilor Ivan Bodiul, care nici măcar şantist nu era, fiind născut în s. Alexandrovka, reg. Nikolaev, se stropşea avan la noi că nu dăm destulă cinstire „marilor” pisateli (Coroban le zicea pişateli) Kanna, Barski, Korneanu ş.a., consideraţi de el „osnovopolojnişi” ai literaturii (a se citi: lătrăturii) moldoveneşti!

Din „ajiunsurile culturnişi” ale interbelicului „moldovenesc” spicuim cu titlu de curiozitate patologică şi următoarea „vomă” antiromânească:

„Nouî nu ni trebu gramaticî litirarî româneascî, câci cu aşă gramaticî noi om înăduşî di tăt limba noastrî dreaptî moldovneascî”.

Curat dreaptî!

...La 25 aug. 1998 scriam în „Ţara”: „Marţea trecută dl Dumitru Crihan a publicat în ziarul nostru un judicios articol în sprijinul Declaraţiei Asociaţiei istoricilor din R. Moldova, care nu este de acord cu prevederea din decretul prezidenţial nr. 666-II privind sărbătorirea celei de-a 75-a aniversări a apariţiei gazetei „Plugarul Roş”. Nu văd nici eu ce motivaţie logică ar putea avea această „festivitate”. A sărbători un eveniment înseamnă a-ţi manifesta sentimentele de admiraţie, de bucurie faţă de acest eveniment. Poate fi oare considerat prilej de jubilare evenimentul apariţiei unei publicaţii pur staliniste, care nu emană decât aburi otrăviţi ai celei mai deşănţate românofobii? Căci ura faţă de România, faţă de tot ce este românesc chifteşte din fiece număr al acestei publicaţii”.

...Am la dispoziţie nr. 104 din 7 mai 1926 al „Plugarului Roş”. Dacă aveţi inimă tare, citiţi în acest număr articolul Turbăşiunea cârmei româneşti:

„Douî-trii zâli în urmî tiligrafu ni-o adus ştiri, cî „România Mare” cu tătu o turbat. O turbat, cum di bunî-oarî turbî cânii, cum turbî juvinili sălbatişi. (...) Trebu să luîm în samî, cî din anul 1918, când „România Mare” (...) s-o „îmbogăţât” cu mai multi pomânturi şî cu vre’o 19 milioani di trăitori – pişti dâns o dat boala turbăşiunii. Şî ghini înţăles, cî călăii di cârmî din „România Mare” o fost nevoiţ, ca sî turbi. Apucând cu hapca atâta lumi, cari numa şi gustasî dulşimea Revoliuţâei Mare, călăii, ca s’îşi supui aiastî lumi rejîmului românesc, o dat drumu dila lanţuh cânilor di jandari, aghenţâlor di ohrancî şî ofiţărilor, pi caru i-o avut la’ndămânî (...) Şî astâz, la a noulea an di „îmbogăţâri”, călăii o înţăles, cî „supuşâi” nu gândesc româneşti, nu sî tem di stâlşiri. (...) Şî turbăşiunea di pi urmâ io pălit la criir. O nii di haidăi, o nii di ticăloş, o nii di cani turbaţ, cu spumi la gurî, o fost trimăş din Bucureşti în Basarabia, ca sî arăti basarabenilor rejâmul şî cultura sălbaticî a „României Mare”. Atunşi haidăii, blagosloviţ di şel mai glavnic haidău din Basarabia – episcopu Gurii – şî aparaţ di voinica oasti româneascî, zâua-neaza mari o înşeput a bati munşitorii din Chiş-nău (...). Suti di munşitori, trăitori basarabeni sunt (!) stâlşit, omorâţ. Şî numa di aşeia, cî ii îs basarabeni şî nu’s români, numai di aşeia, cî ii nu gândesc româneşti (...).

Dar toati au şî sfârşâtu lor. Noi credim, cî şiasu di răsplatî sî aprochii, când li-am scri călăilor di români răspuns pintru fii cari chicăturî di sânji vărsatî di ii pi pomântu noroadelor subjugati.

Milev D.

Ce e asta, oameni buni?! Delirium tremens? Criză alcoolică? Halucinaţie? Demenţă? Nu, e rânjetul hidos al moldovenismului antiromânesc – molimă de sorginte moscovită, care atacase de pe atunci, îndată după 1918, minţile nenorociţilor de şantişti, e ura lor debordantă împotriva României Mari, care îngloba, fireşte, şi Basarabia, poreclită „pomânt rusăsc”...

Şi acum – scriam în august 1998 – „daţ” să sărbătorim... Ce să sărbătorim? Românofobia puturoasă a „Plugarului Roş”? Limba sa, vorba regretatului Crihan, „mai rea decât infectă”? Ba să ne ferească Dumnezeu!

Duhul necurat a fost acela care m-a îndemnat să-i arăt mâzgăleala mai sus reprodusă marelui Eugen Coşeriu, acest stejar cu rădăcini basarabene şi coroană întinsă peste zările lumii... Ilustrul savant a citit cu greu „op”-ul citat şi mi-a spus posomorât:

„Se vede că tipii aceştia, adevăraţi slujitori ai întunericului, nu aveau nici un Dumnezeu din moment ce şi-au îngăduit să aştearnă pe hârtie o astfel de hulă vizavi de o înaltă faţă bisericească... O să plătesc unui preot să citească un acatist pentru iertarea blasfemiei, comise de ei, dar cred că nici bunul Dumnezeu nu-i va ierta... Trebuie să vă informez că ÎPS Gurie Grosu, „şel mai glavnic haidău”, unul dintre cei mai mari cărturari pe care i-a avut Basarabia, îmi era rudă destul de apropiată: văr cu mama tatei, moşul meu. Avea faima unui bun român şi a unui îndrăzneţ apărător al onoarei Bisericii Ortodoxe. Când regele Carol II a venit în vizită la Chişinău (1940), însoţit de Lupeasca, detestata lui ţiitoare, Gurie l-a oprit să intre în incinta Catedralei, zicându-i: „Măria ta, de ce nu laşi curva?!”... A preferat să înfrunte mânia regală, dar n-a îngăduit să i se spurce Biserica!...

Respectul cu care-mi vorbea E. Coşeriu despre demnitatea Mitropolitului Gurie m-a făcut să mă gândesc cu dezgust la lipsa de autoritate morală a unor clerici din R. Moldova, pe care a stigmatizat-o ÎPS Antonie Plămădeală:

„Mai gravă şi mai de neînţeles (...) este atitudinea unor ierarhi şi preoţi basarabeni, români, care, în dispreţul atâtor jertfe, atâtor crime împotriva neamului lor, a neamului nostru, se închină în continuare, bisericeşte, celor de la care au avut întotdeauna numai de suferit. Asupra acestei „închinări” nimeni nu va putea găsi vreodată cuvintele cele mai grele cu care ar trebui descrisă. Istoria va face dreptate. Şi va fi fără milă. Şi judecata lui Dumnezeu va face dreptatea ultimă, fără întârziere! (v. „Adevărul despre Mitropolia Basarabia”. Bucureşti, 1993).

Voi sublinia că ÎPS Gurie Grosu era, de fapt, ceea ce trebuia să fie: un mare naţionalist român. Încă înainte de Unirea din 1918, sfinţia sa scria cu aceeaşi demnitate creştinească:

„Este un lucru înjositor şi de ruşine când un om se leapădă de naţiunea sa şi îşi ascunde atârnarea către poporul său rodnic (adică poporul care l-a născut – n.n.). aceasta e ca o lepădare de tată şi de mamă”!

...Acum voi face nişte precizări necesare. Cei tari de cerbice, care au citit până la capăt textul cu „turbăşiunea cârmei româneşti” au observat, desigur, că el a fost semnat Milev D. Acest individ, deşi este prezentat ca literat „pozitiv” în recent apărutul Dicţionar al scriitorilor români din Basarabia, nu era şantist propriu-zis. Originar din Baurci-Moldoveni, jud. Cahul, a fost „trecut” în Transnistria în 1924 (!) într-un mod cât se poate de dubios... Ce căuta el, cetăţean român, dincolo de Nistru? Şi ce l-a făcut să scrie atât de batjocoritor despre fosta lui patrie? În orice caz, românii i-au cruţat viaţa, pe când „haidăii” ruso-moldovenişti l-au împuşcat, în 1937! „Aşa de târziu?” se vor întreba cei care au luat cunoştinţă de mârşăviile scrise de el despre „rejâmul” românesc din Basarabia interbelică...

Mostre noi de limbă „moldovenească”, momente la fel de ilariante, ne oferă istoricul Gh. Negru în utila sa carte „Politica etnolingvistică în RSSM” („Prut Internaţional”, 2000). Dacă aveţi răbdare, citiţi şi „savuraţi”:

„Despre moldoveni ca despre o „naţâi osăghitî” care suferă în Basarabia „asuprirea politicii naţionale a clasurilor povăţuitoari româneşti” s-a vorbit la „întâiu siezd a Obştii Bădărăbenilor”, care „s-o pitrecut la 9-12 florari anu 1925 în Moscova” în „zâua di împliniri 7 ani din vremea scoaterii hotărârii vânzătoari a Sfatului Ţării uzurpatic dispri „unirea”, dispri „întorlocarea” Basarabia cătri maică-sa România”.

Din fragmentul ce urmează, extras dintr-o broşură apărută în 1932, veţi afla că reţeaua de căi ferate s-ar numi „moldoveneşte” mreja şerodrumnicî” şi că „priblizitel’no” s-ar traduce „aprochietnic”. Citiţi, citiţi:

„Noi pripunim, cî mreja şerodrumnicî ori sî creascî la sfârşitu şinşianşii aprochietnic di 30 di nii di kilometri. Zâdirea aiasta a drumulu nouî trebu sî margî cum pi linia discărcării îndreptărilor încarcati, aşa şî pi linia drumurilor di şer pionereşti în raioanili diosăghiti...”

Iubiţi cititori! Când veţi avea vreo sindrofie în familie şi veţi observa că oaspeţii au alunecat în acreala plictiselii, nu le debitaţi bancuri gabrovene şi nu faceţi tumbe în faţa lor, e destul să le citiţi câteva mostre din pasajele de mai sus şi gata, antrenul general e asigurat! Iar după ce veţi râde pe săturate, să staţi şi să vă gândiţi la pericolul de moarte ce ne-ar fi pândit în cazul când moldoveniştii românofobi ar fi reuşit să „implanteze” acest dezastru lingvistic şi la noi în Basarabia. Căci atunci, în interbelicul ruso-moldovenist, a fost „asasinată” însăşi ideea de creaţie, deoarece cu o asemene „limbă” nu se putea crea nimic binecuvântat de Pronia Cerească.

Anume interbelicul cel cu seceră-şi-ciocan în frunte a fost cazanul drăcesc în care se prepara v speşnom poredke o naţiune şi o limbă „moldovenească”, amândouă, chipurile, net superioare naţiunii şi limbii române. Ilustrul savant Eugen Coşeriu a făcut lumină şi în ce priveşte această coţcărie comunistă. În cea de-a doua vizită în Basarabia (1993), Domnia Sa a spus răspicat:

„Eu am crescut cu român şi, pe vremea copilăriei şi adolescenţei mele, petrecute în Basarabia, nu se punea această problemă a unei limbi moldoveneşti şi nici nu ne închipuiam că ea s-ar putea pune cândva şi cumva – fiind neştiutori de ceea ce se întâmpla dincolo de Nistru, unde se pregătea despărţirea limbii române din Basarabia de limba română ca atare în totalitatea ei...”

Un alt român basarabean celebru, scriitorul Paul Goma, vine să întărească acest gând:

„Acolo (adică pe malul stâng al Nistrului), în primii ani de existenţă a RASSM, s-a creat o „identitate”, o „cultură”, chiar limba-care-nu-există: limba moldovenească”...

În timp ce „dincolo de Nistru” bântuia teroarea bolşevică, hălăduiau incultura şi obscurantismul sovietic, pregătindu-se tăvălugul ce urma să strivească România Mare, care stătea ca un os în gâtul Kremlinului imperialist, în Basarabia era „la putere” învăţământul român de tip european. „Şcoala românească interbelică afirma E. Coşeriu într-un interviu publicat la Tübingen în 1974 – mi-a dat foarte mult. Învăţământul liceal a fost pentru mine de o importanţă excepţională. Mi-am dat seama mai târziu, umblând prin multe ţări, chiar dintre cele mai înaintate, şi luând contact cu numeroşi oameni, cât de mult ştiam eu din liceu în domeniul istoriei, al literaturii franceze, al limbii şi literaturii latine. Chiar în şcoala primară am avut un învăţător dotat excepţional, Roman Mândâcanu. (...) Am făcut apoi, după liceu, un an la Universitatea din Iaşi, unde am învăţat foarte multe lucruri de la profesori ca Iorgu Iordan, G. Călinescu, P. Caraiman, D. Găzdaru...”

Este vorba de interbelicul românesc (1918-1940), cea mai fastă perioadă din întreaga istorie a Basarabiei. În toată România Mare domnea în aceşti ani o atmosferă de efervescenţă culturală, de care a ştiut să beneficieze şi Eugen Coşeriu...

(În treacăt fie zis, comparând învăţământul sovieto-moldovenesc cu cel românesc din perioada interbelică, bunul meu vecin şi prieten Ion Osadcenco, profesor universitar de elită, făcea o glumă amară: Până să ajungă savant la Ocademie, moldoveanul trece prin şcoala mediocră şi prin... inversitate.)

Toată această perioadă a fost şi o adevărată primăvară a limbii române!

Ce mai tura-vura, în această durată de timp, în Basarabia românească – repet la unison cu analistul Dan Dungaciu – existau condiţii de nemaipomenită dezvoltare culturală şi e păcat de Dumnezeu să treci sub tăcere ori să denigrezi o perioadă atât de benefică pentru poporul român...

Din cei 22 de ani, pe care comuniştii îi hulesc cu atâta înverşunare, a izvorât lumina cărţii, a limbii române, a culturii, a spiritualităţii româneşti şi europene. A fost o perioadă de ridicare spre senin, de încurajare a talentelor, de cultivare şi conjugare a eticului şi esteticului. Limba română a moldovenilor basarabeni era grădinărită cu grijă în aşezămintele de învăţământ de toate tipurile, pe care le puteau frecventa toţi copiii acestui meleag, indiferent de naţionalitatea lor. Deosebit de populare şi democratice erau şcolile normale, la care umblau să se facă învăţători mai cu seamă fiii de ţărani, cum a fost şi tatăl meu. La licee se făcea de asemenea carte bună şi se puneau baze solide pentru dezvoltarea ulterioară a personalităţii. Ne-o spune însuşi Eugen Coşeriu în amintirile lui de peste ani...