Ingheata Prutul sau ingheata europenizarea Basarabiei?

16.12.2007

Imaginati-va o orfana tanara si frumoasa, dar saraca si fara ranguri nobiliare. Tutorii ei, care se ingrijesc temporar de viitorul fetei, declara ca o vor in inalta societate. Si pretind ca o duc intra-acolo, dar facand asa cum stiu ei ca se face.
In fata usii scumpe a clubului select, pe care scrie cu litere de o schioapa „tinuta obligatorie”, tutorii, imbracati in haine de firma si cu translatorii dupa ei, incearca sa strecoare smechereste inauntru tanara fata, cam zdrentuita si deloc adecvata in peisaj. Constata insa, iritati, ca in acest club regulile sunt reguli. Nu poti intra acolo chiar daca pretinzi isteric si neverosimil ca tanara fata e bine imbracata, si incerci sa probezi asta aratand nu spre ea, ci spre niste chitante cu pretul hainelor, masluite cine stie pe unde. Daca nu se poate asa, tutorii acestia derutati incearca alta strategie. Dar in loc ca ei sa pregateasca cu adevarat tanara fata pentru marele bal - adica sa o aranjeze din vreme, sa-i cumpere vesminte potrivite si sa o dichiseasca in consecinta -, tutorii se gandesc la alta „solutie”. Dau sfoara in imparatie ca fata e libera si asteapta un partener pentru marele bal. Adica printi nobili de peste noua mari si tari – cu cat mai departe cu atat mai bine! - la bratul carora orfana frumoasa, dar saraca, sa intre, totusi, in selectul club. Si candidatii se ofera. De la nord si de la vest, printi europeni cu sange albastru, ex-imperial – nostalgia asta nu moare asa de usor, se pare, si uneori moare ridicol – vin sa promita ca ei trebuie sa fie alesii si ca ei vor duce fata la bratul lor blazonat spre marele bal. Tutorii isi freaca satisfacuti mainile si promit printisorilor marea cu sarea. Totul pare rezolvat. Dar inima are ratiunile ei de care ratiunea nu stie – va fi zicand un faimos cugetator francez. Si asta e tare adevarat. Caci tanara fata, desi bombardata cu discursurile ispititoare ale tutorilor despre viitorul ei luminos, nu si nu, insista sa mearga la marele bal cu baiatul din vecini, cu care se juca impreuna in copilarie, si la care i-a ramas inima, chiar daca au trecut niste ani grei si niste vremuri care i-au despartit. Tutorii repeta de fiecare data, exasperati, ca aceea nu era joaca, ca era de fapt o bataie lunga pe care vecinul i-o aplica sistematic si nemilos si de care numai ei, adica tutorii tutorilor, au scapat (eliberat) biata fata. Iar pentru a fi si mai convingatori, schimba biografia fetei, falsificandu-i nemilos actele de nastere si de botez. Dar fata, nu si nu. Ea nu stie de petitori si nici nu da semne ca vrea sa stie. Si atunci tutorii isi ies din minti, se infurie si arunca tot ce le vine la indemana, manuale de istorie, carti de limba romana, zvacnind spasmodic: asta, niciodata!

Aceasta este, in esenta, confruntarea gen mini-razboi rece la care asistam acum. Inlocuirea manualelor de istoria romanilor, acuzele desantate de „imperialism” la adresa Romaniei, atacul frontal asupra Mitropoliei Basarabiei,interzicerea dublei cetatenii – cea romaneasca fiind vizata cu prioritate -, eliminarea postului TVR1 sau, recent, ucazul prezidential de scoatere din uzul didactic al sintagmelor „limba romana” sau „literatura romana” sunt expresiile acestei neputinte si disperari funciare. Recenta expulzare a doi ambasadori este tot consecinta acestui razboi „identitar” pe care il percepe Chisinaul oficial. Si e simptomatic: in 2002, cand atasatul militar al Ambasadei Romane a fost expulzat, tot despre o confruntare identitara era vorba, doar ca atunci batalia era in plina strada. Ce se va intampla mai departe, nu este clar in actuala nepredictibilitate a politicilor de la Chisinau. Dar razboiul va continua. Maximum este un blocaj formalizat al relatiilor diplomatice dintre cele doua state, iar chemarea intempestiva a ambasadorului R. Moldova din Romania sugereaza ca decidentii de la Chisinau asta si doresc. (Dar Bucurestiul nu trebuie sa cada in aceasta capcana, ci sa continue strategiile de actiune politica prin diferentierea intre cetatenii R. Moldova si cetatenii ei.) Ruperea relatiilor diplomatice ar fi un fapt fara precedent in zona. Oricum, chiar daca nu formalizat, blocajul diplomatic este evident si acum. Strategia Chisinaului este insa bizara si duce intr-o fundatura. Chiar daca, prin absurd, unii politicieni sau diplomati de la Bucuresti ar fi fost disputi sa semneze vreun Tratat in varianta Chisinaului, acum asa ceva este exclus. Lucrurile au mers prea departe. Tutorii R. Moldova vor sa taie, practic, toate puntile. Si mai vor ceva: sa identifice scuza pentru esecul evident in implementarea Planului de Actiuni nu in problematica transnistreana, cum era pana acum, ci in... nesemnarea Tratatului cu Romania! Sa nu fim intelesi gresit. Problema nu este ceea ce cred sau fac unii sau altii dintre diplomatii europeni, de oriunde si oricine ar fi ei – e dreptul lor sa o faca (chiar daca sunt uneori la limita cutumelor parteneriale din spatiul euroatlantic). Nici plangerile repetate ale Chisinaului la Inalta Poarta europeana – apropo, nu e semnificativ ca nici o plangere nu a fost pana acum adresata Washingtonului? – nu intereseaza aici. Este iarasi optiunea lui. Problema este insa dincolo de nostalgii, angoase sau orgolii private. Este vorba despre viziunea generala asupra rasaritului european al Europei si despre stabilitatea pe termen mediu si lung a regiunii. O viziune care sugereaza ca se poate stabiliza situatia in R. Moldova in pofida relatiilor speciale pe care le au populatiile de pe ambele maluri ale Prutului este o viziune gresita. De aceea, inacceptabila. O asemenea viziune nu face decat sa perpetueze confuzia si criza, asa cum este ea perpetuata de mai bine de 15 ani. O solutie pentru stabilitatea regiunii trebuie sa plece tocmai de la relatia speciala a populatiilor celor doua state. Experimentele esuate de pana acum trebuie sa inceteze. Intr-un moment al nesolutiilor globale, R. Moldova trebuie si poate sa devina o exceptie. Realitatile din teren trebuie sa inlocuiasca irealitatile din minte.