Se caută un ţap ispăşitor!

22.12.2007

Somnul diplomaţiei naşte monştri. Iar criza de proiect în care se zbate astăzi Chişinăul nu face excepţie. Sintagma cea mai des vehiculată astăzi în discursul oficial pare să fie aceasta: „Problemele în relaţiile noastre cu România ţin exclusiv de elaborarea şi semnarea a două acorduri – Tratatul de bază privind relaţiile moldo-române şi Tratatul de Frontieră. Nesemnarea acestor două acorduri demonstrează faptul că România nu recunoaşte Moldova ca ţară independentă şi suverană”.

Stilul ritos nu ţine însă loc de logică. Sofismele sunt la ele acasă în această formulă şi cotele falsului, monstruoase. Căci nesemnarea respectivelor documente nu indică, în nici un caz, că „România nu recunoaşte Moldova ca ţară independentă şi suverană”. Înseamnă, doar, că România nu are în acest moment cu R. Moldova relaţii care să se concretizeze într-un tratat. Atât şi nimic mai mult! E un fapt normal şi deloc unicat. Căci dacă am duce logica Chişinăului mai departe ar rezulta că perioade întregi de timp, statele europene, şi nu numai, au trăit şi trăiesc „fără să îşi recunoască independenţa şi suveranitatea” unul altuia. Ceea ce este nu doar neconform cu dreptul internaţional, dar de-a dreptul ridicol.

Am spus-o şi o repetăm. Un tratat nu este un document pe care, cu capul în nisip, o parte îl redactează, îl duce celeilalte să îl semneze şi, dacă aceasta nu o face, începe să se isterizeze ca o Coană Chiriţa cu voce gravă. Un tratat e ca un tangou: se „dansează” în doi. Adică devine – dacă devine! – expresia unor relaţii care există – dacă există! - la un moment dat între doi parteneri. Dacă nu dansăm, nu înseamnă că nu ne recunoaştem. Înseamnă, doar, că nu dansăm. Din varii motive. Şi punct. Vom dansa, poate, mâine sau poimâine, căci dacă dansăm acum riscăm să ne călcăm violent pe bombeuri. Relaţiile dintre România şi R. Moldova sunt astăzi blocate. De aceea este blocat şi tratatul. Şi nu pentru că Bucureştiul nu ar recunoaşte „independenţa şi suveranitatea” unui stat a cărui independenţă a recunoscut-o... primul!

Dar enormitatea acuzei mai sus-menţionate este evident cunoscută şi la Chişinău. Numai că nu asta este miza. Repetând ostentativ această frază, diplomaţia de acolo nu face decât să caute un ţap ispăşitor. Adică vrea să deturneze sensurile discuţiei despre trecutul recent şi viitorul imediat al unui stat care a ratat în realitate multe dintre ţintele pe care şi le-a propus. Iar acest ţap ispăşitor trebuie să fie – cum altfel? - România. Nu guvernarea propriu-zisă din R. Moldova, nu elitele de la putere, nu partidul majoritar, nu Federaţia Rusă cu trupele ei din Transnistria transformate, strategic, în „clici mafiote”. Ci, România! De parcă lipsa tratatului a împiedecat trupele ruse să plece din Transnistria, a întârziat implementarea Planul de Acţiuni cu cel puţin un an, a pierdut procese la CEDO, a blocat justiţia, a generat şi perpetuat corupţia sau a îmbinat spaţiul mediatic cu televiziuni neeuropene.

Şi pentru că România să fie şi mai judicios identificată în postură de ţap ispăşitor, pe lângă tratat s-au mai acroşat două mize adiacente. Prima a fost îngheţarea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări. Expulzarea a doi diplomaţi români şi chemarea ambasadorului R. Moldova de la Bucureşti (concomitent cu subţierea numerică a ambasadei R. Moldova din România) asta sugera, de fapt. Chestiunea nu a ţinut, pentru că Bucureştiul a reacţionat chibzuit şi pacifist la provocare: politică procetăţeni, nu proguvernare. Dar vine a doua. A fost exprimată recent explicit prin vocea cea mai puternică de la Chişinău, dar a plutit în aer o bună bucată de timp (încă de pe vremea faimoasei „Concepţii naţionale” a preşedintelui Voronin din 2004). Este vorba de reluarea războiului simbolurilor identitare. Preşedintele a confirmat recent intenţia administraţiei comuniste de a introduce în şcoli studierea „limbii moldoveneşti”. Mai mult, şeful statului a developat, în cadrul unei conferinţe de presă, intenţia de a modifica simbolistica tânărului stat: reperele istorice, imnul, stema, drapelul (care prea seamănă cu cel românesc, „fascist”, în viziunea prezidenţială). Nu cu multă vreme în urmă, presa de la Chişinău vehicula numele a doi remarcabili oameni de cultură, Eugen Doga şi Grigore Vieru, cărora li s-ar fi propus să scrie muzica şi, respectiv, versurile, noului imn. Cei doi au declinat, dar asta nu înseamnă că iniţiatorii proiectului se vor opri aici. Anul 2008 va fi anul unei confruntări simbolico-identitare cum nu a mai cunoscut R. Moldova nici în 1995-96, nici în 2002-2003. Riscăm să fim martorii unui 1989-1990 întors pe dos.

Tratatul, îngheţarea relaţiilor diplomatice şi războiul simbolurilor sunt stratagemele pe care încearcă să le aplice astăzi guvernarea pentru a deturna atenţia de la criza de proiect în care se află încă R. Moldova. Şi care riscă să se accentueze într-un context internaţional labil şi în care acum se poartă negocieri la cele mai înalte nivele. Iar aceste negocieri, în care R. Moldova este un pion abia vizibil, vor determina (şi) configuraţia regiunii pe ani buni de aici înainte. În acest context internaţional, Chişinăul, disperat şi prins cu garda jos, nu are nici o garanţie de securitate, iar principalul lui (potenţial) aliat este desemnat stupid de către guvernanţi drept inamicul numărul unu. Şi cu el a ales acum guvernarea comunistă să declanşeze bătălia, sperând naiv că va evita o notă de plată iminentă şi corect aplicată.

Riscul este mare. Cineva se face că uită un lucru. Singurele motive pentru care R. Moldova a ieşit şi a rămas consistent în stradă au fost cele identitare. La acel nivel (încă) se reacţionează. Când Chişinăul oficial decide să agreseze din nou această simbolistică, îşi asumă riscul deschiderii cutiei Pandorei. Şi niciodată cei care au deschis acest dosar nu au câştigat până la capăt.

În 2009 vom avea posibilitatea să ne convingem, încă o dată, de această realitate. Doar că pentru unii va fi atunci prea târziu.