"Să ne apropiem de Eminescu mereu, cu dragostea, dar şi cu recunoştinţa pe care le merită..."

15.01.2008

Interviu cu scriitorul Vlad Pohilă

- Cum şi când aţi cunoscut, prima dată, poezia eminesciană? De fapt, cum, în ce mod, se familiariza - cu opera lui Mihai Eminescu - un copil, un tânăr din Basarabia sub ocupaţie sovietică?

- Mă autoinclud cu mândrie în lista celor continuu îndrăgostiţi de creaţia şi de personalitatea lui Eminescu, a celor mereu fascinaţi de scrierile lui. Cred că i-am cunoscut opera încă înainte de a-i şti numele... Din copilărie am auzit romanţe pe versuri de Eminescu, pe care le cântau mama, surorile mai mari, mătuşele mele, alte sătence... Pe urmă, prin anii 60-70 ai secolului trecut, ca şi alţi colegi de generaţie, i-am studiat creaţia în şcoală, apoi la facultate - atât cât se putea, cât "ni se dădea", pe atunci - dozat, incomplet, trunchiat, şi totuşi. În şcoală, m-am îndrăgostit definitiv, ireversibil, "incurabil" de Eminescu. În anii de facultate, am putut să descopăr, uluit, geniul literar eminescian... Revelaţia grandorii sale, a geniului său total, era s-o am după ce i-am citit publicistica, opera politică şi diverse studii ştiinţifice, "conspectele" şi cugetările din Fragmentarium.

În context, trebuie menţionate eforturile unor cercetători de la noi - Lazăr Ciobanu, Ramil Portnoi, Constantin Popovici, mai târziu - Eugen Lungu, care au îngrijit ediţiile de la Chişinău ale operei lui Eminescu, unele în patru volume, cu tiraje de 20-30 de mii exemplare ce se epuizau în câteva zile! Nord-bucovineanul acad. C. Popovici are şi meritul de a fi scris o biografie a lui Eminescu - una exemplară, cât se putea pe atunci; după el a venit şi acad. Mihai Cimpoi, ca să introducă o notă aparte în valorificarea creaţiei lui Eminescu, punând accentul pe estetic. Datorită acestor cercetători, în acei ani de prigoană spirituală, basarabenii care nu aveau acces la cărţile tipărite la Bucureşti, la studiile lui G. Călinescu, de ex., oricum îşi puteau face o imagine corectă despre măreţia operei şi a personalităţii lui Eminescu.

- Opera politică a geniului literaturii române este totuşi prea puţin cunoscută pentru cititorul basarabean. Care credeţi că sunt motivele?

- Eminescu, lucru ştiut, a debutat cu o poezie, De-aş avea...; în timpul vieţii i-a fost editat un singur volum - numit şi acela, pur şi simplu, Poezii; şi a fost condus în ultimul său drum, spre Cimitirul Bellu, ca un "suflet poetic", după cum menţiona B.P. Hasdeu în necrolog. Aşadar, a avut iniţial o recunoaştere generală ca poet. Mai târziu i-au fost descoperite şi apreciate prozele, apoi cercetările ştiinţifice. Şi mai târziu, a devenit cunoscută de mai mulţi publicistica eminesciană, deşi ciudat - articolele sale din Timpul făceau ravagii în chiar zilele când erau publicate în acest ziar. Şi făceau ravagii nu numai printre oponenţi ("roşii", "canalia liberală"), dar şi printre unii diplomaţi străini - ruşi, austro-ungari sau turci. Prin urmare, am putea vorbi despre o cunoaştere mai proastă a publicisticii eminesciene nu numai în Basarabia. Dacă au deranjat şi unele scrieri poetice ale lui Eminescu - Scrisorile sau Doina, ce să mai vorbim de publicistica lui - aceasta a deranjat, a mâniat, dar a şi speriat, a înspăimântat pe atâţia! În primul rând, prin tăria argumentelor. Şi cum adevărul doare şi displace, au prins a găsi tot felul de rele în acest compartiment al creaţiei sale, cel mai des - naţionalism, xenofobie, antisemitism - din cauza acestor "păcate" făcându-se totul ca publicistica, opera politică a lui Eminescu, să fie puse la index, tabuizate. Eminescu a iubit România tot atât de mult cât a iubit Puşkin Rusia. Eminescu a iubit românimea la fel cum a iubit evreimea Theodor Hertzl, părintele sionismului. Numai că unii consideră că Puşkin avea dreptul să-şi iubească exaltat patria, că Hertzl trebuia, era dator să-şi iubească naţiunea, pe când Eminescu - ar fi făcut mai bine să scrie exclusiv poezii de dragoste şi despre natură!

- Scrierile lui Eminescu sunt incluse în manualele de literatură română din Republica Moldova. În ce măsură au tinerii acces la opera lui Eminescu şi în ce măsură au ei nevoie de creaţia lui?

- Tineretul nostru, şi nu numai el, ci toţi vorbitorii de română din R. Moldova au nevoie de Eminescu, cel mai mult, dacă e să ne referim doar la cunoaşterea limbii şi literaturii române, dar şi a istoriei, a culturii naţionale. Liceenii, studenţii trebuie să citească din Eminescu nu numai cât recomandă programele de studii, dar să meargă şi mai departe în familiarizarea cu opera sa - îi asigur că vor avea revelaţii aducătoare de mari satisfacţii pentru suflet şi puncte de reper pentru formarea verticalităţii civice şi morale, în fine - imbolduri sigure pentru ascuţirea minţii.

Eminescu ne-a lăsat modele netrecătoare de poezie, la fel şi de limbă literară. A propos de limba română, el a scris, testamentar, pentru noi: "...Limba, alegerea şi cursivitatea expresiunii în expunerea vorbită şi scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii".

Eminescu rămâne pentru noi un model de cultură, de informare / documentare. Este impresionantă setea lui de a cunoaşte, de a studia, de a se documenta - în cât mai multe domenii -, pentru a fi puternic, drept şi liber atunci când afirmi ceva, când optezi sau militezi pentru ceva.

Om de vastă cultură, cu o largă deschidere spre culturile altor popoare, Eminescu a fost şi un model de patriotism, de iubire de Neam şi Patrie, având, în acest sens, o abordare perfect creştină: şi-a iubit conaţionalii, dar a fost capabil să-i şi înţeleagă, să-i ierte la rătăciri, sugerându-le, uneori mai nervos, dar în genere - delicat, idei de îndreptare a relelor, unele inerente omului.

Noi, basarabenii, trebuie să ne apropiem de Eminescu cu o dragoste, dar şi cu o recunoştinţă deosebite, pe care el le merită din plin. În anii de prigoană comunistă, tocmai Eminescu a fost flacăra ce ne-a încălzit şi flamura care ne-au adunat, ne-a unit. Eminescu ne-a iubit... ne-a compătimit, auzindu-ne durerea ("De la Nistru pân la Tisa, tot românul plânsu-mi s-a..."), ca nimeni altul! Bucovina adolescenţei sale a "alintat-o" cu epitete ca "iubită", "dulce", "scumpă", "frumoasă", iar cu referire la noi, chiar dacă nu a călcat pe pământurile basarabene, a scris "blânda Basarabie" - un calificativ foarte generos, dar şi de o tulburătoare precizie!

Eminescu a avut o abordare largă a fenomenului naţional - situând, firesc, moldovenii, inclusiv pe noi, basarabenii aflaţi şi atunci sub ocupaţie rusească, în arealul naţiunii române. El, fiind - geografic - moldovean, a avut perfect conştiinţa românităţii, a apartenenţei la limba română, la cultura română, în fine - la naţiunea română, mândrindu-se cu această apartenenţă. Şi în acest sens - tocmai Eminescu trebuie să ne fie exemplu demn de urmat! Să dăm ascultare marelui Eminescu, şi nu la tot soiul de pigmei şi demagogi moldovenişti...