Republica Moldova - NATO: un parteneriat greu de înţeles

18.01.2008

Într-adevăr, între Republica Moldova şi Alianţa Nord-Atlantică (NATO) există o relaţie destul de interesantă şi imprevizibilă, câtă vreme ţara noastră nu reuşeşte să-şi rezolve propriile probleme de securitate şi nici să-şi onoreze angajamentele asumate faţă de această organizaţie.

Or, dacă lipsa capabilităţilor interne, necesare pentru asigurarea cu forţe proprii a securităţii naţionale nu reprezintă o noutate pentru nimeni, ceea ce surpinde pe oficialităţile străine este lipsa voinţei politice pentru implementarea acelor reforme în sectorul de securitate şi apărare, ce ar spori nivelul de securitate naţională. Cu alte cuvinte, fiind conştienţi de faptul că Moldova nu dispune de resursele necesare soluţionării propriilor probleme de securitate, cei de la NATO nu pot înţelege cum Chişinăul vrea să realizeze aceste sarcini?

Pe de o parte, Guvernul de la Chişinău solicită expertiză şi asistenţă internaţională, pe de altă parte, nu doreşte să o pună în aplicare. Spre exemplu, după ce Preşedintele Voronin a solicitat în anul 2005 Alianţei Nord-Atlantice să asiste Moldova în elaborarea unui Plan Individual de Acţiuni în cadrul Partneriatului (IPAP), acest document fiind finisat şi adoptat de către Guvernul moldovean deja în 2006, până în prezent nu s-a reuşit a implementa decât câteva acţiuni.

Astfel, Republica Moldova s-a angajat să revizuiască cadrul juridic ce reglementează repartizarea responsabilitaţilor între organele supreme ale puterii în stat din sectorul de securitate şi apărare, în baza experienţei internaţionale din domeniu. În acest sens, a fost elaborat un nou proiect al Concepţiei Securităţii Naţionale, care ulterior nu a mai fost pus pe agenda de lucru a Parlamentului. Potrivit unor surse, cauza principală este că în Concepţie se faceau mai multe referinţe la cooperarea cu NATO decât la Rusia şi CSI.

De asemenea, autorităţile moldovene s-au obligat să extindă treptat numărul persoanelor civile angajate la Ministerul Apărării şi alte structuri de securitate, încurajând participarea societăţii civile la examinarea problemelor de apărare şi securitate naţională. În acest Minister au fost lansate o serie de reforme, fiind constituită şi o Comisie de Stat ce urmează să elaboreze Analiza Strategică a Apărării, ce ar trebui să răspundă la mai multe întrebări privind nivelul de pregătire a forţelor armate şi principalele necesităţi de apărare cu care se confruntă Republica Moldova. Cu toate acestea, este problematică definitivarea acestui document în lipsa voinţei politice pentru elaborarea Strategiei de Securitate Naţională şi a Strategiei Reformei Militare, prevăzute a fi adoptate în cadrul IPAP.

O altă lacună semnalată în contextul implementării Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului Republica Moldova-NATO, este lipsa unei Strategii Naţionale de informare a populaţiei privind IPAP. Inexistenţa unor canale de informare a societăţii civile şi, respectiv, a opiniei publice despre procesul şi finalitatea implementării acestui Plan, face ca chiar şi acţiunile realizate să fie slab mediatizate şi puţin cunoscute în societate.

Situatia complicată din Republica Moldova despre care vorbeşte Secretarul General NATO face ca ţara noastră să constituie în prezent principala sursa de instabilitate şi insecuritate din această regiune. Deşi aparent neutră, Republica Moldova, nu poate determina Federaţia Rusă să-şi retragă forţele şi muniţiile sale din regiunea de est, fiind incapabilă să-şi rezolve propriile probleme de securitate fără ajutorul partenerilor occidentali, şi în primul rând a SUA. Singura şansă de aprofundare a relaţiilor cu UE şi NATO este realizarea cu bună credinţă a reformelor începute. Odată cu asumarea vectorului de integrare europeană drept prioritatea numărul 1 a politicii externe, Guvernul şi Parlamentul trebuie să adopte în legislaţia şi practica internă standardele europene şi euro-atlantice dacă doresc să crească nivelul de securitate şi dezvoltare a ţării. În dependenţă de faptul dacă autorităţile vor înţelege că nu pot să-şi permită mai departe luxul de a balansa între CSI şi UE şi între NATO şi Tratatul de la Bişkek de Securitate Colectivă, vom putea vorbi despre întărirea stabilităţii şi securităţii ţării noastre sau despre alunecarea ei mai departe în tensiuni interne şi izolare externă.

În final, aş dori să reamintesc că, începând cu anul 1994, NATO a oferit Republicii Moldova, ca şi altor membri ai Consiliului Parteneriatului Nord-Atlantic, un instrument important de cooperare, ce urma să fie adaptat propriilor necesităţi şi probeleme de securitate. În acest sens, Parteneriatul pentru Pace NATO a reprezentat în toată această perioadă cadrul de bază a noului sistem de securitate de pe continentul european. Ţările care au reuşit să valorifice pe deplin acest mecanism, au cunoscut progrese în reformarea sectorului de securitate şi apărare şi racordarea standardelor militare la cele ale NATO, ceea ce a făcut posibilă angrenarea lor în cadrul sistemului de securitate euro-atlantică. Toate statele din Europa Centrală şi de Sud-Est au trecut prin acest proces complicat de reformare, fiind acceptate în cele din urmă în Alianţa Nord-Atlantică.

Autoproclamându-şi în 1994 neutralitatea ca fundament al securităţii naţionale, Republica Moldova nu a devenit nici mai puternică, nici mai stabilă şi nici mai credibilă pentru propiii săi cetăţeni şi pentru străini. Din păcate, autorităţile nu au înţeles că neutralitatea este costisitoare. Aceasta este credibilă în exterior doar atunci când este garantată de Marile Puteri. În cazul nostru, neutralitatea Moldovei nu pare să fie recunoscută de Rusia cât timp această îşi menţine forţele sale militare fără acceptul Guvernului de la Chişinău. Drept urmare, această neutralitate nu poate fi credibilă peste hotare. Iată de ce Chişinăul trebuie să ceară cu insitenţă Rusiei respectarea neutralităţii sale, dacă doreşte să fie luată în serios de partenerii occidentali. În caz contrar, se creează impresia că neutralitatea a fost impusă Moldovei de către Rusia pentru a o ţine departe de NATO.