Descriptio Moldaviae III

Am văzut ce a fost Basarabia până în anul 1940. A venit rândul să spunem ce a fost Transnistria.

Teritoriile la est de Nistru au avut o istorie la fel de tumultoasă. După năvălirea mongolo-tătarilor şi pustiirea acelor ţinuturi, partea nordică a Transnistriei a intrat în componenţa Republicii Polono-Lituaniene (Rzeczpospolita) care în perioada sa de maximă ascensiune se întindea “de la mare la mare”, avându-se în vedere marea Baltică şi cea Neagră. Urmează apoi declinul polono-lituanienilor şi venirea în locul lor, în aceste ţinuturi, a tătarilor din stepele dintre Marea Neagră şi Caspică, care în alianţă cu turcii otomani au pus străpânire mai ales pe partea sudică a teritoriilor dintre Nistrul şi Bugul de Sud, numind-o Edisan (partea de nord a Transnistriei rămânând încă mult timp în componenţa republicii poloneze ca o continuare a provinciei istorice Podolia). Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea Imperiul Rus îşi întinde graniţele până la Nistru, în anul 1792 fiind fondată cetatea în locul căreia se va ridica oraşul Tiraspol. Teritoriile nou-anexate au fost slab populate, de aceea au fost aduşi aici colonişti de tot felul: ruteni din Galiţia şi Podolia, sârbi şi bulgari, greci (care s-au aşezat în general pe toată coasta Nordică a Mării Negre şi Azov), nemţi şi, nu în ultimul rând, români, în special cei din Principatul Moldovei. S-au întemeiat o sumedenie de localităţi noi, iar cele vechi au primit o viaţă nouă prin “infuzia” de capital uman. Regiunea care a avut până atunci o populaţie mixtă de români, ruteni şi tătari (despre aceasta ne mărturisesc şi toponimele, şi relatările călătorilor străini, şi actele administrative ce au ajuns din acele vremuri până în zilele noastre) intră într-un proces de slavizare şi apoi rusificare. Denumirile regiunilor nou-fondate vorbesc de la sine: Novorossia, Slaveanoserbia etc. Se ştie totodată că românii, în special cei din Ţara Moldovei, au fost locuitori permanenţi ai Transnistriei, având aici o reţea de colonii/aşezări destul de statornice, un exemplu fiind Vozia, Oceakovul de astăzi, în apropierea gurilor Bugului de Sud şi a Niprului (numele Vozian, la fel, fiind destul de des întâlnit şi acum printre locuitorii Republicii Moldova).

Încorporarea Transnistriei în Imperiul Rus a constituit încă un pas în realizarea visului obsedant al ţarilor ruşi de a restabili Imperiul Bizantin şi de a pune la Constantinopol un împărat creştin, protejat de împăratul rus. Ştim deja că peste douăzeci de ani, în 1812, a venit rândul Basarabiei să fie anexată, iar tot secolul al XIX-lea a însemnat pentru Principatele Dunărene un continuu du-te-vino al trupelor străine prin teritoriul lor, ultimul război ruso-turc încheindu-se în anul 1878. Peste 40 de ani Basarabia s-a unit cu România, iar Transnistria a rămas în Rusia sovietică, intrând în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, una din primele republici constituante ale URSS. Până atunci destinele istorice ale acestor două regiuni practic nu s-au intersectat, toată perioada modernă ele au făcut parte din unităţi administrative distincte şi au fost conduse din centre administrative diferite. Basarabia avea ca centru Chişinăul, iar Transnistria făcea parte ba din gubernia cu reşedinţa la Herson, ba la Odesa, plus că judeţele nordice ale ei erau atribuite Podoliei. În anul 1924 ia naştere experimentul bolşevic cu numele Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească care avea drept scop exportul de revoluţie socialistă dacă nu în toată România, măcar în fosta gubernie – Basarabia. Dacă aţi citit “Povara bunătăţii noastre” de Ion Druţă, aţi reţinut, probabil, pasajul în care se arată cum muncitorii şi ţăranii de pe malul stâng defilau cu orchestre la muncă în zilele de duminică, atunci când cei de pe malul drept se odihneau sau mergeau la biserică. Fiecare mal îşi trăia viaţa diferit. Între anii 1924 şi 1940 bolşevicii au reuşit să organizeze trei răscoale în Basarabia (la Hotin, Bender şi Tatarbunar) şi o foamete care a cuprins Ucraina şi Transnistria şi în loc de export de revoluţie, a provocat exportul de oameni în România (în primul rând în Basarabia). În iarna anilor 1932-1933 mii de oameni din satele transnistrene au încercat să fugă în România unii reuşind, alţii găsindu-şi moartea pe gheaţa Nistrului seceraţi de gloanţele grănicerilor sovietici. Până la urmă, Molotov şi Ribbentrop încheie o înţelegere care le permite sovieticilor, sfidând normele şi înţelegerile internaţionale să treacă cu tancurile Nistrul şi să pună hotarul pe Prut, ocupând “din inerţie” şi nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, care istoric făcea parte din judeţul Botoşani. Pentru populaţia acestor teritorii, majoritar românească începe calvarul deportărilor, deznaţionalizării şi marginalizării sociale. RASSM este ciopârţită, din 11 raioane îi rămân 5, restul trecând sub jurisdicţia Ucrainei. Basarabia este ciopârţită şi ea, judeţele Hotin (la nord), Cetatea-Albă şi Ismail (la sud, cu ieşirea la Marea Neagră şi Dunăre) sunt înstrăinate şi transmise Ucrainei. Din judeţele Storojineţ, Cernauţi, Hotin şi Ţinutul Herţa este creată regiunea Cernăuţi a RSS Ucrainene, restul Basarabiei cu restul Transnistriei sunt lipite pentru a crea RSS Moldovenească, iar judeţele Ismail şi Cetatea-Albă formează iniţial regiunea Ismail în cadrul RSS Ucrainene, iar apoi sunt încorporate în regiunea Odesa. Cel de-al II-lea război mondial nu schimbă situaţia în nici un fel, teritoriile sus-pomenite rămânând în componenţa URSS.

În anul 1989 ceea ce s-a numit RSS Moldovenească, îşi schimbă denumirea în RSS Moldova şi declară trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin, iar la 27 august 1991, declarând independenţa faţă de Moscova pe harta Europei apare statul Republica Moldova (compus de jure din Transnistria, 5 raioane de-a lungul malului stâng al Nistrului şi Basarabia, fără judeţele istorice din sud şi nord). De facto, puterea Chişinăului se opreşte la Nistru, cele cinci raioane ale Transnistriei şi oraşul Tighina (Bender), de pe malul drept, s-au separat de restul ţării încă din septembrie 1990, provocând un conflict armat între formaţiunile paramilitare ale Transnistriei şi trupele Ministerului de Interne şi armata Republicii Moldova. După o convieţuire de 5 decenii în cadrul unei republici unionale, drumurile celor două maluri iarăşi s-au despărţit.

***

Sper ca cititorul să mă scuze pentru o relatare seacă sau, poate chiar anostă. Am considerat însă necesar să fac această retrospectivă pentru a mai lămuri odată ce a fost şi ce este acum acest teritoriu pe care-l numim Republica Moldova. Am încercat să cuprind într-un scurt articol evenimentele petrecute pe parcursul a mai mult de două secole, despre care s-au scris volume întregi şi, bineînţeles, dacă aş fi avut mai mult timp şi spaţiu aş fi putut să spun şi eu ceva mai mult. Ba nu! Chiar mult mai mult…Aş fi putut spune despre foamete şi deportări, despre copii care se trezeau în propria casă fără părinţi, despre părinţi care au trăit zeci de ani fără să ştie ce e cu familia şi copiii lor. V-aş fi putut spune o întreagă carte de bucate din papură, lobodă, ştir, troscot şi alte buruiene, moştenită de la bunica de pe timpul celor două foamete. V-aş povesti poate şi despre promoţia anului 1940 a unui liceu din Orhei, care zace împuşcată undeva în împrejurimile Orheiului, dar nimeni nu i-a dat de urmă. Aş fi putut scrie despre acei şefi şi specialişti, sosiţi de prin aiurea care mă învăţau pe mine şi pe părinţii şi pe bunicii mei că ei ne-au scos băşica de bou de la fereastră şi ne-au descălţat de opinci (reuşind totodată să ne distrugă şi cărţile şi bisericile şi, odată cu ele, spiritualitatea). V-aş povesti poate evenimentele mai recente despre şcolile româneşti din Transnistria, unde în văzul copiilor cazacii le ardeau cărţile şi manualele.

Aş fi putut povesti multe-multe altele…

Mă opresc însă aici. Vă las să citiţi printre rânduri o scurtă poveste din istorie în care soarta noastră era hotărâtă de altcineva, în care am trăit pe propriul pământ fără să îl avem, în care s-a făcut totul ca să ne simţim străini la noi acasă.