Descriptio Moldaviae V

"...În afară de acestea se mai află aici Chişinăul,

un târguşor de mai mică însemnătate,

aşezat pe râul Bâcul."

Dimitrie Cantemir

"Descrierea Moldovei"

Din păcate, constatăm că pentru multă lume din România Europa se termină undeva pe Prut. Mai mult chiar, pentru unii oameni din vestul României graniţele lumii civilizate trec undeva pe vârfurile Carpaţilor, motiv pentru care Moldova nu a fost vizitată de ei, iar dacă totuşi a şi fost vizitată, atunci mai mult “în interes de serviciu”, în treacăt, grăbit, şi cu suficiente aere de călător expediat într-o lume semisălbatică. Pentru mulţi dintre ei călătoria s-a soldat cu oareşice revelaţii şi constatări că şi dincolo de munţi sunt oraşe şi unele chiar simpatice şi cu şarm. Până la urmă aceasta este o problemă internă a României, a cetăţenilor ei, pe care, ca să dăm dovadă de un minim bun simţ, o consumăm aici şi trecem la ceea ce ne priveşte pe noi.

Aşadar, imaginaţi-vă că nici Europa, nici lumea civilizată nu se termină pe Prut, iar “dincolo” nu începe Rusia, aşa cum am auzit de la unii oameni din România, ci la vreo 100 de km de Prut se află Chişinău, al doilea oraş românesc ca mărime după Bucureşti. Acest “statut” Chişinăul şi-a adjudecat încă în perioada interbelică, şi l-a păstrat până în zilele noastre. Şi dacă n-ar fi ajuns Basarabia un teritoriu atât de disputat, poate nici nu ştiam acum de Chişinău, iar acesta rămânea pierdut în codrii dintre Nistru şi Prut, aşa cum era pe vremea lui Cantemir. Însă “târguşorul de mai mică însemnătate” a avut un alt „noroc”. Se zice că imediat după anexare (în 1812) noii guvernatori au stat ceva timp pe gânduri, căutând un loc mai potrivit pentru oraşul de reşedinţă al provinciei proaspăt “agonisite”. Variantele erau puţine de tot: Ismail, cu vechea lui cetate şi portul pe Dunăre deschis comerţului fluvial şi maritim şi Bender, având si el cetate, aflat pe Nistrul navigabil la întretăierea de drumuri comerciale din nordul Mării Negre. Până la urmă alegerea a căzut asupra Chişinăului, care se afla chiar în centrul regiunii, avea pe atunci aproximativ 8000 de suflete şi era însemnat doar prin numărul mare de mori. Oraşul s-a dezvoltat rapid, populaţia lui a crescut de mai bine de 10 ori către sfârşitul secolului XIX, plasând Chişinăul în rândul celor mai mari oraşe ale Imperiului Rus. Un scurt tabel cronologic vă poate ajuta să înţelegeţi ce trecut neliniştit a avut acesta: prima atestare documentară – 1436, 1812 – trecut la ruşi, 1918 – trecut la români, 1940 – trecut la sovietici (= ruşi), 1941 – trecut la români, 1944 – trecut la ruşi, 1991 – capitala Republicii Moldova independente. Astăzi Chişinăul are peste 700 de mii de locuitori, este împărţit în 5 sectoare: Botanica, Buiucani, Ciocana, Râşcani şi Centru; strada centrală este Ştefan cel Mare şi ca mai toate oraşele răsărite ale României şi Chişinăul nostru, trăgându-se de la Râm, „consideră” că este aşezat pe 7 coline, numai că, din păcate, nimeni nu le ştie numele. De aceea, de multe ori această afirmaţie este luată drept moft al unei capitale provinciale. Comparând în continuare Chişinăul cu oraşele din România, am putea spune că acesta are asemănări cu Iaşi şi, poate, Cluj. Ambele sunt oraşe pe coline, la fel ca şi Chişinău. În plus, ca şi Iaşi, Chişinăul mai păstrează multe din vechile obiceiuri moldoveneşti, iar trena de propagandă moldovenistă, inventată pentru justificarea orgoliilor proprii şi a celor impuse de la Moscova, pe care o poartă după el încă din secolul trecut, şi care a fost şi este susţinută de o oaste de scriitoraşi, învăţaţi şi alţi “intelectuali” care au promovat moldovenismul contrapunându-l românismului, adaugă oraşului de pe Bâc o pregnantă atmosferă moldovenească. În plus, Chişinăul n-a cunoscut imixtiunea celor veniţi din alte regiuni precum Ardealul sau Muntenia, aşa cum aceasta s-a întâmplat cu oraşele mari ale României.

Iar asemănător cu Clujul, Chişinăul găzduieşte o numeroasă comunitate alolingvă, iar majoritatea orăşenilor români sunt stabiliţi aici de cel mult trei generaţii. Şi bănuiesc că celor din România le va fi interesant să afle dacă mai este Chişinău un oraş rusesc. Pentru a răspunde la această întrebare e destul să urcaţi în transportul urban în zilele de sărbătoare, de Paşti, să zicem, când mulţi orăşeni sunt plecaţi la ţară, la rude. Veţi auzi mai mult vorbindu-se ruseşte. Şi în zilele obişnuite se poate întâmpla să mergi zeci de minute pe stradă şi să nu auzi un om vorbind altă limbă decât rusa. Comerţul şi serviciile aproape obligatoriu îşi anunţă ofertele în rusă. În fine, comunitatea rusă sau, mai exact, rusofonă rămâne o lume paralelă în Chişinăul zilelor noastre; aceasta trăieşte într-un alt oraş decât cel oficial, ghidându-se după alte coordonate, cu alte denumiri de străzi, cartiere, locuri etc. Fără îndoială, contribuţia ei la crearea oraşului modern a fost şi este încă substanţială. Şi pe vremea României Mari aceasta a dat destule bătăi de cap autorităţilor sfidând şi legislaţia şi bunul simţ, iar plăcuţele „vorbiţi româneşte” afişate pe atunci în tramvaie şi pe străzi au avut un efect aproape nul.

Este Chişinău un oraş evreiesc? Dacă nu ştiţi istoria lui, atunci mergeţi la Buiucani şi găsiţi cimitirul evreiesc, acesta poate fi cel mai elocvent loc. Un popor întreg zace sub lespezi în cimitirul în care pe vremuri erau îngropaţi jumătate din locuitorii Chişinăului.

În general, schimbându-şi stăpânii de atâtea ori, oraşul a luat şi a păstrat câte ceva de la fiecare. Ca orice oraş aflat la margini de imperii, Chişinăul şi-a profilat mai multe faţete, care, îmbinate fiind, alcătuiesc o simbioză urbană irepetabilă.

Şi totuşi, pe lângă toate cele spuse până acum, Chişinău este un oraş românesc. Marea Unire a început pe 27 martie 1918 la Chişinău, iar cele mai importante “bătălii” ale perioadei contemporane pentru afirmarea identităţii, limbă şi istorie românească s-au dat aici, în afara României, în cel de-al doilea oraş românesc.

E clar că oricărui călător sosit pentru prima dată în oraşul tău i se pot povesti multe lucruri vrute şi nevrute, iar Chişinăul în acest sens a creat un microunivers, o atmosferă a sa cu folclor şi chiar legende proprii, unele mai neverosimile, altele mai reale. Astfel, de exemplu, din proiectul de metrou a apărut legenda cu linia secretă de metrou şi cu staţiile lângă cinematograful “Flacăra”, Universitatea Pedagogică, bd. Moscova, str. Ismail, Gara şi bd. Dacia. Evident, s-au găsit şi martori, care trecând noaptea prin pasajele subterane au auzit zgomotul garniturii de tren, trecând cu mare viteză. În fine, acest tren este un fel de “olandez zburător” al Chişinăului, un tren care circulă fără pasageri şi, probabil, fără mecanic, iar orăşenii au compus despre el o sumedenie de istorioare de speriat sau adormit copii.

O altă legendă, cea cu morarii, pare a fi mai reală, pentru că astăzi suficiente lucruri, puse cap la cap, confirmă veridicitatea ei. Se ştie că râul Bâc şi pâraiele ce se scurg în el de pe dealurile din apropiere au făcut ca morăritul să se dezvolte, să prospere şi să dea Chişinăului vechea şi cea mai trainică breaslă, cea a morarilor. Aceasta era şi unica breaslă naţională, alcătuită aproape în exclusivitate din români. Odesa, cel mai mare port comercial al Imperiului Rus şi punctul prin care se exporta surplusul de cereale, îşi datorează ascensiunea şi alipirii Basarabiei, care, cu întinsele sale lanuri, strângea o recoltă de grâu arhisuficientă pentru consumul propriu şi pentru vânzare. Iar evreii sosiţi din Europa Centrală în ambele oraşe, Chişinău şi Odesa, intermediau cu succes comerţul cerealier creându-şi avuţii de invidiat. Practic în Chişinău s-au format două tagme neruse de orăşeni înstăriţi: evreii şi morarii-români, fapt care nu putea fi privit cu ochi buni de către autorităţile centrale. S-au luat diverse măsuri, menite dacă nu să desfiinţeze, cel puţin să reducă influenţa sau prezenţa acestora. Astfel Chişinăul a intrat în istoria mondială drept locul unuia dintre cele mai mari pogromuri evreieşti (evident, însoţit de jafuri), care a provocat primul val de emigranţi evrei din Rusia. În tot acest timp morarii au reuşit să rămână o pătură izolată care nu-şi vindea nimănui secretele comerciale. Economiile lor erau folosite doar pentru reutilarea morilor, ceea ce, dacă e să luăm în considerare volumul câştigurilor, nu îi punea în pagubă. Nimeni nu a auzit ca cineva dintre morari să depună banii în vreo bancă, să-i dea cu camătă, sau să-şi facă achiziţii de proporţii (cum ar fi case, terenuri etc.) De obicei morarii locuiau în mori sau pe lângă şi acolo, se zice, îşi păstrau şi banii, mai ales cei din argint. Al doilea război mondial şi fondarea Israelului au contribuit la micşorarea comunităţii evreieşti din Chişinău până la câteva sute de persoane. Morarilor le-a venit rândul odată cu colectivizarea şi exproprierea, aduse de URSS. Majoritatea lor au fost deportaţi, dar nimeni nu a aflat nimic despre averile lor. Sovietele au depus suficiente eforturi în căutarea comorilor de pe locul fostelor mori. Mai sus de Chişinău, pe apa Bâcului a fost construit un zăgaz, albia râului s-a îngustat, morile, rămase pe mal, au fost rase de pe faţa pământului, iar malul a fost scormonit cu de-amănuntul. Fără rezultate însă. A doua zonă de morărit din oraş, Valea Morilor, a fost “percheziţionată” în anii ‘50. Ca şi în primul caz morile au fost făcute una cu pământul, iar pârâiaşele răzleţe de aici au fost îndreptate într-o adâncitură în care avem astăzi lacul. Dealurile au fost împădurite cu pini, plopi şi alţi pomi, concomitent efectuându-se “săpături” în căutarea argintului morarilor. Ca şi în primul caz, fără rezultate. Bineînţeles, “argintul morarilor” din Chişinău nu se compară cu “aurul lui Decebal”. Însă ideea de a pune stăpânire pe el nu a lăsat în pace autorităţile nici până acum. Astăzi lacul din Valea Morilor este supus unui “tratament” de curăţare, o bună parte a apei este evacuată din el, sub pretext că fundul lacului trebuie curăţat de mâl. Poate de data aceasta o ieşi ceva cu folos.

Până atunci însă, vă îndemn să nu staţi pe gânduri, şi să vizitaţi Chişinăul nostru. Cine ştie, poate veţi da aici şi de alte „comori” nebănuite.