Descriptio Moldaviae VI

Despre graiul moldovenilor sau
“aici nu se spune aşa!”

Iată-ne ajunşi la un subiect care nu trebuie şi nici nu poate fi ocolit. Un subiect pe cât de controversat, pe atât de delicat. Controversat, pentru că din cauza lui, a acestui grai, moldovenilor li se pot aduce atât reproşuri, cât şi laude. În acelaşi context, subiectul este şi delicat, pentru că reproşurile nu întotdeauna sunt pe deplin justificate, dar ar putea să reducă din valoarea laudelor. Nu cred că este cazul să turnăm apă la moara politichiei carpato-danubiano-pontice şi să dăm cu părerea cu privire la originea şi esenţa limbii moldovenilor. Pornim de la axioma că graiul moldovenilor basarabeni este unul din graiurile limbii române. Acesta nu este nici mai rău, nici mai bun decât celelalte graiuri, nu este mai corect şi nici mai incorect decât “fraţii” lui dintre Tisa şi Nistru. În fine, multe dintre particularităţile acestuia au rămas neschimbate încă de pe timpul lui Cantemir. Ca şi atunci, avem peste tot, şi la ţară, şi la oraş, un grai plin de palatalizări. Pi trece in chi, fi în şi, vi în ji, mi în ni etc. Ţinută departe de procesele de omogenizare culturală la care a fost supusă România în ultimii 200 de ani, Basarabia a păstrat în graiul locuitorilor săi multe forme învechite şi chiar arhaice. Aflarea într-un mediu lingvistic străin în toată această perioadă, a făcut ca graiul moldovenilor să absoarbă o mulţime de împrumuturi mai ales de origine slavonă. Cu toate acestea, nu credem că fenomenul este unic sau nou pentru acest ţinut. Acum 300 de ani, domnitorul moldovean făcea în „Descrierea Moldovei” o remarcă ce ar putea explica multe din realităţile lingvistice din Republica Moldova zilelor noastre: “Cei ce locuiesc la Nistru amestecă în graiul lor multe vorbe leşeşti … încât ei mai că nu pot fi înţeleşi de către alt moldovean.” Imaginaţi-vă că astăzi vorbele leşeşti sunt înlocuite cu cele ruseşti.

În general, dacă vreţi să vă faceţi rost de mostre ale graiului actual al moldovenilor, n-aveţi decât să-i ascultaţi pe cei de la “Planeta Moldova” sau pe Pavel Stratan. Ambele reproduc cât se poate de fidel lexicul unui basarabean de rând cu mici devieri: Planeta Moldova spre nivelul de jos, suburban, trivial; Pavel Stratan spre nivelul mai elevat, cult, poetic. Am mai recomanda şi un alt exemplu al culturii moderne din Basarabia, “Grăieşte moldoveneşte”, dar acesta e mai greu accesibil şi nu a reuşit încă să cucerească în întregime meleagurile mioritice.

Trebuie adăugat că lăsaţi de izbelişte în repetate rânduri, basarabenii, ca entitate naţională, nu s-au pierdut cu firea şi au reuşit prin sacrificii şi artă să-şi apere şi să-şi păstreze graiul. Ba mai mult, au făcut din el “un produs” competitiv, au izbutit să-l îmbrace în formă capabilă să se impună într-un mediu străin. Încă în anii ’70 - ’80 ai secolului XX, de la graniţele vestice ale URSS până la Pacific lumea asculta şi cânta româneşte “De ce plâng ghitarele”, “Primăvara”, “Melancolie, dulce melodie” ş.a. În secolul XXI băieţii de la „O-zone” au făcut cel puţin jumătate de glob să înveţe trei cuvinte româneşti: “Dragostea din tei”.

Astăzi vorba basarabenilor încă mai păstrează o sumedenie de reminiscenţe din secolul XIX, iar aflarea în componenţa unui stat străin se resimte atât printr-o topică de multe ori diferită de cea clasică, cât şi printr-un număr mare de rusisme pe care lumea le mai utilizează în cantităţi considerabile. Totuşi, nu credem că acestea îşi vor păstra proporţia actuală şi cu atât mai puţin probabil că vor câştiga mai mult teren. S-ar putea ca ele să rămână într-un număr restrâns în vocabularul basarabenilor şi să le “coloreze” vorbirea în acelaşi fel în care vorbirea celor din sudul României este “colorată” de mangleli, ciordeli, cafteli, şucăreli, baftă, mişto ş.a. sau vorbirea celor din Ardeal este “înflorată” de ioi, servus, no, bolând etc.

E adevărat că pe lângă aceasta mai debităm în vorbirea de zi cu zi şi un buchet variat de expresii şi cuvinte “originale”, inconfundabile precum “s-a primit”, “mi-i a mânca”, “ia-te-n mâini”, „trebuie de făcut”, “rutieră”, “matincă”, „de-atâta”, “volantă” etc. Majoritatea din ele sunt traduceri sau calchieri din rusă. Nu ne vom apuca să explicăm semnificaţia fiecăreia dintre ele, orice basarabean pe care îl cunoaşteţi poate să o facă cu uşurinţă în locul nostru.

Fiind învăţaţi, vorba poetului, mai mult să tacă în limba lor, basarabenii au deprins o exprimare scurtă, mai laconică, şi cu mai puţine expresii gratuite din domeniul drăgălăşeniilor de salon. Astfel, în cazuri foarte rare sau deloc veţi auzi din gura unui basarabean omniprezentul în România „ce draguţ!”, nici nu cred că veţi fi salutat(ă) cu „săru’ mâna!”. Tot din acelaşi motiv, în literatura din Republica Moldova rolul primordial l-a avut poezia. Proza a rămas întotdeauna pe locul doi din cauza nenaturaleţii sale. Fiind un gen literar menit mai mult să reflecte realitatea, personajele căruia ar fi trebuit să vorbească aşa cum vorbesc în viaţa de zi cu zi, proza despre RSS Moldovenească ar fi trebuit să producă din start romane bilingve.

Un alt aspect al problemei sau, mai bine zis, o problemă aparte constituie acele specimene umane de care încă sunt pline localităţile Basarabiei şi care, purtaţi fiind de curentele cool ale zilelor noastre, fac audienţă şi rating la posturile alolingve de radio şi TV şi cotizează la presa scrisă de aceeaşi expresie. La ei se adaugă şi copiii slabi de fire care, venind în România şi nefiind în stare să facă faţă realităţilor unei ţări noi, cedează nervos şi, conform proverbului românesc, când aud doi oameni care le spun că sunt beţi, chiar se duc şi se culcă. Iar mai exact, auzind de la unu-doi oameni că sunt ruşi, chiar încep să vorbească ruseşte. În fine, organismele nevertebrate în stadiu de formare niciodată n-au constituit un exemplu relevant.

În toate aceste aventuri lingvistice, pentru noi, cei veniţi “de dincolo” în România, este de neînţeles totuşi de unde şi de ce apare reacţia de respingere la auzul oricărui cuvânt care “aici nu se spune aşa”. O reacţie, care asemenea unei viroze bântuie populaţia României de la „podurile de flori” încoace. Cred că fiecare dintre noi nu o dată am fost “smuciţi” atunci când am scăpat pe-aici câte-o vorbă mai “de-a noastră”.

Înţeleg că teoretic nu putem deţine adevărul absolut cu privire la limba română doar prin simplul fapt că nu suntem din România, dar nici faptul că eşti din România nu te învesteşte cu acest adevăr. Fiţi de acord. Personal am avut “norocul” să port discuţii în contradictoriu cu privire la corectitudinea şi logica mai clară a expresiei “aşează-te”, care “aici nu se spune aşa!”. (Cică, “stai jos” e mai corect.) Am apărat dreptul la existenţă a cuvintelor îndată şi acuşi în detrimentul cuvântului “românesc” imediat. (Ce crimă!) Am audiat lecţii despre necesitatea utilizării cuvintelor pungă şi gem în loc de sacoşă şi dulceaţă.

E ciudat că discurile lui Pavel Stratan se cumpără cu zecile de mii, iar când eşti auzit vorbind ca şi el, ţi se strâmbă din nas. Şi oare de ce la vorba unui oltean cu perfectul lui simplu mulţimea nu reacţionează aproape în nici un fel, iar la auzul unui basarabean în acelaşi loc se stârneşte un val de priviri estimative? De ce un bănăţean care merge, sa zicem, la Cluj şi spune acolo că el “nu este baş convins”, este acceptat ca ceva normal, iar dacă un basarabean la acelaşi Cluj cere un “şip de apă minerală”, i se răspunde cu un „poftim?” şi urmează o lecţie cu tema: “aici nu se spune aşa!”?

Şi în definitiv, nu vi se pare că acest “aici nu se spune aşa!” îngână vestitul şi categoricul “pe-aici nu se trece!”?...