De la Prut pîn′ la Tisa

Concepte romantice

Căile Ferate Române au oferit întotdeauna un prilej de bucurie, cel puţin pentru mine. Tentaţia de a pleca într-o oarecare direcţie îmi oferea prilejul de a cunoaste locuri, oameni, atmosferă, spirit nou. Traseul Iaşi- Timişoara deschise larg posibilitatea de evaziune în grădina magnifică şi aproape perfectă a naturii din Estul moldovenesc pînă în Vestul austro-ungar. Acceleratul străbătea calea de 15 ore cu răbdare, de parcă îmi intuise dorinţa de a savura fiecare metru parcurs. Imaginea trenului contrasta cu semnele naturale asemeni simbolului chinez al armoniei, iar în urechi îmi răsunau orele de română dedicate romantismului, punerea în valoare a conceptului de urît şi plasarea lui în antiteză cu frumosul. Dar ce fel de urît, cînd trenul era dezgustător, greţos, infect, împuţit şi respingător. Atunci am recurs la a doua parte a lecţiei de română şi antinomia mi s-a parut chiar interesantă.

Dincolo de sticlă

Vederile de după geamul compartimentului erau magnifice. Podeaua scîrboasă, cu cîteva straturi subţiri de depuneri de noroi îmbiat cu grăsimi ale timpului se traducea în natură prin covorul viu, proaspăt, ademenitor al pamîntului. Firele de iarbă se înalţau curioase şi nu înţelegeau de unde vine zgomotul asurzitor care le trezeşze pruncii abia gifîind de setea atmosferei, pe ici pe colo. Platoul Moldovenesc demonstra linişte şi dăruire. Se supunea obedient la privirile din tren, le incarca cu splendoare şi îi placea să fie admirat precum unei tinere domniţe îi place să se facă remarcată la horă în sat. Satul din tren însă, nu-i răspundea cu aceeasi încuviinţare, din contra, îi rănea suprafaţa debilă cu particulele din scrumul de ţigară, care atingeau necruţator firul de sevă verde- verde, aducător de viaţă. Erau atît de aproape, si totuşi atît de departe: trenul— rezultatul progresului tehnologic, şi natura—o creatură divină, se aflau la o distanţa de cîţiva centimetri, ba chiar interacţionau prin liniile de fier. Curbele căii ferate, limitate pe de o parte şi pe de alta, accentuau nemărginirea întinderii, o imensitate de necuprins cu ochii. Te ameţeau arcuirile văilor şi te îmbătau aromele primăverii.

Din primăvară-n iarnă

Cu cît te îndreptai spre destinaţie, cu atît tainele naturii te surprindeau mai mult. Un tablou inedit se arătă în timp ce străbăteam Carpaţii Orientali. Aici se identificau două lumi, albul perfect al zăpezii neatinse acoperea cu sfinţenie gri-ul fierat, ochii sătui de canapelele lucitor de murdare, de perdeaua cu o culoare amestecată cu cea a dezgustului şi se luminau la faţă, albul pur reflectîndu-se tocmai în sufletele calătorilor. Copii entuziasmaţi strigau la mamele lor sa privească, „zăpadă!” şi nu puteau întelege cum de existenţa iarnii în mijlocul primăverii, parcă vara ar fi mai aproape... Se purificau chiar şi vagoanele de mirosul insuportabil, insistent mai ales în compartimentele apropiate de baie. Fereastra deschisă de pe hol aduna spectatorii, mai ales pe cei noi, la spectacolul naturii.

Maramureşul adoarme

Zona intracarpatică se arată măreaţă prin casele semănate dea lungul drumului. Din seminţele acestea ieşeau roade de tot felul, cînd mai abundente, cînd mai sarăcacioase, la fel ca şi copacii cu coroană deasă şi rară. Pasajul se transforma încetul cu încetul dintr-un domn luminat de razele soarelui, într-un batrînel întorcîndu-se seara de la cîmp, caruia îi arata calea tocmai argintul lunii. O fi obosit şi natura să ne tot joace roluri, sa cînte şi să danseze dupa bunul nostru plac, se retrage dupa culisele amurgului pentru a se pregăti pentru o noua piesă, pentru un nou spectacol.

Mica Vienă

Revine dimineaţa cu noi forţe ca să te bucure, să-ti dăruiască cele mai splendide momente de pe scena teatrului ei. Aceeaşi bucurie am simţit-o şi eu. Debarasîndu-mă de trenul trivial, am realizat imaginea unui spaţiu sideral, deosebit, impresionant... era La Petite Vienne. Nimic altceva decît acordul dintre om şi natură. Atît elementele naturale, cît şi detaliile arhitecturale erau de o potrivă aici, se completau, se împleteau în vîltoarea neliniştii din zori, te atrăgeau prin complexitate şi relevanţă. De-a lungul străzilor se plimbă negrabite tramvaiele, mult mai mari decît cele cu care ma obişnuisem la Iaşi, o suită de flori se întind pe marginile de trotuar, o vedere nemaipomenită a rîului Bega se creionează de pe podul Eminescu, si undeva în spate—celebra Universitate de Vest. Oraşul parcurilor şi al florilor îti demonstrează aceasta axiomă prin inegalabilul Parc al Rozelor, cu magnifice locuri de popas, prin Covorul Floral din Piaţa Victoriei, împresărată cu trecători obisnuiţi cu această frumuseţe. Numai eu, nu încetez să savurez din fiecare atom de aer, din fiecare picăturică a Fântinii Arteziene, din fiecare ciuguleală a porumbeilor blînzi. Şi nici nu încetez să cred că totuşi „de la Rîm ne tragem”... după cum ne va aminti pe veci şi Lupoaica Capitalină.