Descriptio Moldaviae VII

Despre ceilalţi locuitori ai Moldovei.

Spiritul rusesc este lipicios. [...] După modul în care popoarele se vor şti apăra de Rusia, îşi vor dovedi gradul de sănătate. "Schimbarea la faţă a României", Emil Cioran

La drept vorbind, puţini dintre noi, cei care am venit sau am trecut prin România, am fost scutiţi de danga de "rus", care fie latent, fie pe faţă ne-a fost lipită "pe frunte" şi pe care aproape fără succes încercăm să-o dăm jos de când ne-am reîntâlnit (după 1989). Eforturile întreprinse de unii dintre noi în această direcţie sunt contracarate sau anihilate din start de alţii, aşa cum a fost menţionat şi în capitolul precedent. Acei dintre noi care în România vorbesc rusa sau îşi manifestă în mod sfidător apartenenţa la Rusia nu fac bine nimănui. În fine, pentru a canaliza discuţia pe acest subiect într-o albie potrivită, aş propune drept carte de referinţă mai degrabă "Schimbarea la faţă a României" de Cioran, decât lucrarea lui Cantemir. Într-adevăr, rândurile din epigraf reflectă doar o mică parte a ceea ce s-a scris în cartea cu pricina despre aşa-numita "boala" rusă. Le-am scos însă în evidenţă pentru a arăta că, totuşi, România la acest capitol stă mult mai bine. Fie prin promovarea propriilor valori, fie prin ignorarea limbii ruse, în ciuda obligativităţii studierii acesteia la şcoală, fie prin politici de stat duse, chiar şi în perioada comunistă, pe cât era posibil de independent faţă de "fratele mai mare", România a reuşit să-şi impună o distanţare, o ignoranţă, ba chiar o aversiune în multe privinţe faţă de tot ce este rusesc. De ce nu s-a întâmplat aşa ceva şi în Basarabia? Ca să enumerăm câteva din cauze putem să evocăm lipsa administraţiei naţionale proprii, lipsa curentelor culturale competitive, alternative celui rusesc, de genul curentului bonjurist din România, interzicerea şcolilor naţionale şi tipăririi cărţilor în limba română încă din a II-a jumătate a secolului XIX, persecutarea şi exterminarea intelectualităţii naţionale şi impunerea unor valori pseudonaţionale. Ce a fost existenţa basarabenilor în toţi aceşti ani de la 1812 încoace? Am completat decorul, eram fundalul, decoraţia unei colonii? În general, da. Am dus o existenţă colaterală celor care şi-au trăit aici carierele, aşa cum, de pildă, indigenii Indiei ofereau un farmec aparte vieţii colonizatorilor englezi, sau berberii algerieni francezilor care stăpâneau pe vremuri nordul Africii. Câtă lume din România îşi dă seama de toate acestea, atunci când abordează un basarabean?

Revenind totuşi la sursa de inspiraţie pentru acest ciclu de articole, şi anume "Descrierea Moldovei", găsim că acum la fel ca şi atunci rămâne valabilă următoarea afirmaţie a autorului: "nu cred să mai fie vreo altă ţară de mărimea Moldovei, în care să întâlneşti neamuri atât de multe şi atât de deosebite". Conform ultimului recensământ pe lângă românii băştinaşi, care s-au declarat care şi cum i-a dus capul, mai avem ucraineni, ruşi, găgăuzi, bulgari ş.a. Citisem într-un manual de istorie că RSS Moldovenească avea cea mai mare pondere a locuitorilor care trăiesc pe teritoriul ei, dar care nu s-au născut aici: 21 la 1000 de locuitori. Aceasta era urmată de RSS Ucraineană cu o pondere de 9 la 1000 de locuitori. Diferenţa este grăitoare. "Moldova însorită” dintotdeauna a atras diferiţi "musafiri", dornici de climă caldă, mâncare bună, oameni ospitalieri, femei frumoase şi gospodine, vin bun şi alte lucruri cu care am fost binecuvântaţi, iar de când s-au întreprins numeroase tentative de „ridicare a gospodăriei norodnice", valul lor s-a îngroşat simţitor. Astfel, spre sfârşitul sec.XX în puţine oraşe populaţia băştinaşă depăşea cincizeci la sută. După obţinerea independenţei situaţia s-a redresat într-o oarecare măsură, mai puţin în Transnistria, dar moda rusească persistă peste tot.

Orice am declara la nivel oficial, orice recensăminte şi statistici am face, realitatea de pe stradă demonstrează că în Republica Moldova din punct de vedere "naţional" sunt doar trei grupuri: românii basarabeni, ruşii şi "mlaştina" căreia, în cel mai bun caz, "î-i totuna" cu cine să fie. Cu primul grup lucrurile sunt clare, cel puţin pentru noua generaţie.

De ce al doilea grup? Ultimul recensământ a numărat aproape 6% de reprezentanţii etniei ruse, o cifră mult mai apropiată de realitate decât exageratele 12% ale ultimului recensământ sovietic. Ruşii nu au fost nişte "extratereştri" pentru moldoveni, ci au locuit aici dintotdeauna. Despre aceasta ne spun atât lucrarea lui Cantemir, cât şi documentele mai vechi. Iar dacă e să credem unele pasaje din "Letopiseţul Ţării Moldovei", aceştia au format la întemeierea statului moldav până la jumătate din populaţie. Această ramură a ruşilor a fost completată pe parcurs şi de rascolnici, care dincolo de Prut au primit nume de lipoveni, iar în Republica Moldova – caţapi şi locuiau în Moldova mai mult la sate. Valul ruşilor din epoca modernă se compunea preponderent din nomenclaturişti şi specialişti de nivel înalt şi mediu. Potrivit cu funcţiile pe care le ocupau, aceştia se stabileau cu traiul în centrele administrative judeţene şi la Chişinău. Formând o tagmă de conducători şi specialişti, ei au privat autohtonii de şansele promovării pe scara socială. Administraţia, şcoala, gestiunea producţiei se făceau în limba rusă şi în stil rusesc. Adoptarea acestor două lucruri (limba şi stilul/felul de a fi) şi renunţarea la propria identitate, erau condiţii primordiale pentru cei care îşi doreau o carieră. Credeţi că nu s-au găsit destui voluntari? Oriunde s-ar fi găsit. Iar la un neam care de secole trăieşte după proverbul "capul plecat sabia nu-l taie", avem exemple infinite unde "cariera" a tras pe cântar mult mai greu decât "identitatea".

De ce nu spunem nimic despre existenţa unui alt grup naţional ucrainean, găgăuz sau bulgar? Pentru că nu se poate vorbi despre aşa ceva în condiţiile, în care nici nu avem şcoli minoritare cu ciclu de învăţământ întegral într-o altă limbă naţională în afară celei ruseşti. Astfel, orice ne-am imagina, atunci când se ajunge la luarea deciziilor de ordin politic sau social minorităţile, educate în şcolile ruse, aderă de partea celor de la care au primit cartea, le apără cauza uneori mai vehement decât ruşii înşişi (ex. Găgăuzia) şi aleg drept limbă de comunicare rusa, fie în raporturile interetnice, fie chiar pentru propriul grup etnic. Un proverb vechi zice că dacă vrei să-ţi distrugi duşmanul, trebuie să-i educi copiii.

De ce definim şi un al treilea grup: "mlaştina"? Pentru că şi în Republica Moldova ca în orice societate sau ţară este loc pentru indecişi. Problema este că grupul acesta este prea numeros, prea indiferent şi este format din oamenii care, după logica sănătoasă a lucrurilor, ar fi trebuit să facă parte din grupul românilor basarabeni. În realitate însă, sunt nişte oameni fără identitate care nu ştiu bine nici o limbă, şi încearcă să-şi ascundă ignoranţa prin îmbrăţişarea şi practicarea unui fel de a fi străin, care din oficiu îi scuteşte de sentimentul de vinovăţie pentru eventualele greşeli. Pe cât de ridicoli, pe atât de jalnici, aceşti oameni încearcă să pară ceea ce nu sunt. Uneori ei pot deveni iritanţi şi chiar agresivi. Eminescu zicea să ne temem de românul turcit, pentru că acesta este mai primejdios decât un turc. Acelaşi lucru se poate spune şi despre românii rusificaţi. Sportul sau hobby-ul lor este jocul "de-a ruşii". O fac oriunde năpădesc: în maxi-taxi-uri, atunci când şoferul bagă în boxe un post rusesc de radio, iar un moldovean îl roagă în rusă să oprească la o anumită staţie, când abordează un străin/presupus străin (mai pregnant asta se vede la taximetriştii din aeroport sau din gări), când încearcă să-şi arate bunele maniere, spunând formule de politeţă în rusă, când încearcă să curteze o fată necunoscută, când se îmbracă în stil rusesc, când vizitează stabilimentele ruseşti, fără să-şi pună problema de ce li se serveşte comanda după un meniu scris doar în rusă şi de un chelner care ostentativ nu vorbeşte o altă limbă decât rusa într-o ţară care cel puţin NU ESTE RUSIA. În cazul acesta, de 18 ani încoace nu mai avem pe cine da vina decât pe noi înşine, pe slăbiciunea noastră, pe delăsarea şi incapacitatea de a pune piciorul în prag în propria ţară.

Evident, nu toţi suntem aşa. Pentru mulţi dintre noi contactele cu "mlaştină" au insemnat nervi, ameninţări şi chiar pumni. În fine, până "se întoarce roata" va mai trece mult timp. Ar trebui atunci să ne mire atitudinea celor din România?