Festivalul de suflet, Galati 2007

In ciuda timpului prea “pretios”, a gurilor rele carora nu le convine Iasul cu Organizatia Tinerilor Etnici Romani din Moldova, a cacofoniei scapate in primul articol si a altor impedimente care uneori iti descurajeaza entuziasmul, vreau sa continui descrierea calatoriei la Galati. Citeva replici de incurajare din partea prietenilor mei prezenti acolo, au anulat valoarea tuturor privirilor pizmuitoare.

Revenind “a nos moutons”, imi amintesc de strazile Galatiului, largi nu in dimensiune, ci in deschidere pentru vizitatori, cel putin pentru mine. Probabil locurile se comporta cu tine conform atitudinii tale. Ma veti intreba de ce le insufletesc? Nu stiu, poate Catedrala, Teatrul “Fani Tardini”, florariile si monumentele istorice au vorbit numai cu mine, chiar si Institutia Prefecturii s-a aratat binevoitoare, sau poate am vrut eu sa le aud, sa le vad astfel. Faleza. si masuta din coltul terasei imi stirneste si acum gustul nucusoarelor, aud zgomotul ciocnirii sticlelor cu bere , simt mirosul podgoriilor de vie cu care ne-a captivat domnul avocat. Un papagal superb ne-a distras atentia mie si prietenului meu Alex, am dat cite cinci Roni pentru un amarit de horoscop de pe net.Am urmarit orizontul muribund care se cufunda in liniste, cu toate ca forfota Dunarii fura din tihna apusului. Seara venea cu o noua surpriza pentru mine… Victor, presedintele organizatiei basarabenilor din Galati, m-a anuntat ca mergem la ProFM. Atita imi trebuia, o noua sansa sa cunosc oameni, sa respir din atmosfera spatiului meu, sa comunic, asta este pasiunea mea, sa comunic. Evenimentele din continuare nu mi-au inselat asteptarile. Emotiile incepatorului nu m-au impiedicat sa spun ce simteam, iar in moderatoarea emisiunii, Mihaela Marcovici, am vazut nu numai un profesionist impecabil, ci si un suflet mare, deschis pentru oameni, deschis pentru studentii basarabeni. Ea este cea care de fiecare data incearca le intinda o mina calda acestora, cu ajutorul dinsei s-a reusit si organizarea serii de inchidere a Festivalului. Seara s-a desfasurat in clubul D-Cage sau Pestera, cum ii spun tinerii,cu o ambianta primitoare, fete zimbitoare, voie buna si batuta modoveneasca care demonstra pentru a cita oara ca “Unde jioaca moldovenii, acolo pamintu’ jemi”, se cutremura podeaua, mesele si scaunele, se zguduia spiritul stramosesc in noi. Acordurile chitarelor lui Artiom si a lui Djoni sunau in unison pe portativul “Limbii noastre” si notele muzicale strabateau fiinta fiecarei suflari prezente acolo, admiratia o citeai in privirile lor. Pe notele frantuzesti am incercat si eu sa transmit salii din emotiile mele pozitive si constructive, din bucuria momentului, sa le insufl motivul “carpe diem”, sa traim impreuna prezentul etern. Din modestie vreau sa ma opresc aici, in ceeace ma priveste. Scuze daca am devenit prea romantica, dar sa stiti ca in liceu mi-a placut Eminescu. Si ca sa nu va obosesc,trec la Creanga caci nu vreau sa scap una dintre cele mai amuzante peripetii ale noastre dinaintea plecarii. Duminica la amiaza ne framinta putintica foame si am decis sa servim la fastfoodul din coltul Gradinii Publice, cum nimeni nu era la ferestruica, noi ne-am acomodat in cafeneaua din acelasi sector de teren. A trebuit sa eliberam masa cind au zis ca nu servesc hamburgerele aici si sa ne indreptam spre ferestruica pentru a afla ca stapina face o exceptie pentru noi si sa ne intoarcem inapoi. Chelnerita s-a amuzat tare vazindu-ne ca ne numaram banii… Eu cu o prietena ne luasem un suc la doua, caci cheltuisem toti banii, si mai trebuia cumparat si biletul spre Iasi. Am iesit satui si multumiti, probabil ne agreaza lumea, chiar fiind si niste studenti modesti (am in vedere partea materiala ), ca de “charm” nu suferim deloc. Pe acest fundal vesel vine si momentul plecarii, care la Tirgoviste, care la Constanta. Trenul meu spre Iasi era ultimul, la 5.05 seara. Cu ceva nostalgie in suflet ne-am fluturat miinile in aer si ne-am promis ca ne mai vedem. Numaidecit. Timpul ne-a simtit trairile. Afara, un vintulet mai voinic a adus citiva nori si niste fire de ploaie care mi-au tinut de urit tot drumul. Linia de separatie intre norii cenusii si iarba de sub tren mi se paru enigmatica. In minte am facut o asociere, pamintul grabit de sub picioare l-am asemuit cu momente trecatoare din existenta unui om , iar norii mareti-- cu clipele implantate in memoria unui pasager din rapidul Galati-Iasi, intr-o seara de 29 aprilie 2007.

Cu multa afectiune, pentru cititorii mei fideli si nu numai…