Descriptio Moldaviae IX

11.06.2007

Despre felul de cârmuire a Moldovei

Să ne oprim în primul rând, asupra titlului însuşi. La întitularea capitolului, Cantemir a folosit un cuvânt care s-a tradus printr-un arhaism, ce-i drept foarte potrivit epocii în care a fost scrisă lucrarea originală, dar pe care în zilele noastre l-am întâlnit doar într-un singur caz. Pe clădirea în care se afla direcţia colhozului din satul meu natal erau scrise doar două cuvinte: "Cârmuirea colhozului". Astfel, felul de administrare numit "cârmuire" mi se asocia întotdeauna cu un colhoz. Mai târziu, mult mai târziu, când nu mai exista nici colhozul din satul meu, şi, bineînţeles, nici cârmuirea lui, am întâlnit un străin, care a spus că în Moldova actul de guvernare ar trebui să fie simplu ca într-un colhoz, pentru că ţărişoara toată e cât un C.A.P. (totu-i relativ, bineînţeles), nici n-ai de ce să-ţi baţi capul. Cât e, să faci ordine într-un colhoz? După părerea acelui om, moldovenii ar fi putut demult să trăiască cel puţin ca estonienii. Tot aici trebuie adăugat că Moldova într-adevăr de multe ori a fost administrată ca un colhoz, unde totul era al tuturor şi totodată al nimănui. Acest din urmă fapt nu putea să nu ducă la erodarea simţului proprietăţii. Mai mult, munca în folosul comunităţii a devenit practic o muncă gratuită, una care nu costă nimic, iar un moldovean vă poate oferi un serviciu sau un lucru fără să ceară pentru el ceva, fenomen primit de mulţi străini deseori cu stupefacţie şi poate suspiciune. Nu vă speriaţi, este o acţiune caritabilă. Aşa e la colhoz.
Dacă analizăm evoluţia politică din punct de vedere cronologic, constatăm că primul deceniu al independenţei, mai exact anii ’90 ai secolului XX, am avut o ţară prezidenţal-parlamentară. Alegeam prin vot universal şi parlamentul şi preşedintele. Până acum am reuşit să alegem doi. Primul a fost Mircea Snegur, iar al doilea – Petru Lucinschi. Nu ştiu cum se întâmplă şi care sunt cauzele, dar pentru mulţi oameni aici, în România, numele celui de-al doilea preşedinte este practic necunoscut. Acesta însă a făcut o schimbare esenţială în felul de "cârmuire" a ţării, astfel încât în secolul XXI am intrat deja ca o republică parlamentară, în care de facto nu s-a schimbat nimic. Preşedintele care ar fi trebuit să aibă o funcţie aproape decorativă, şi să fie la mâna parlamentului, taie şi spânzură după bunul său plac şi după conjunctură, bineînţeles.

Acest din urmă paradox este doar unul din multele care ţin de subiectul în cauză. În general, libertatea ne-a luat pe nepregătite pentru că mulţi nici nu au înţeles de unde venim şi încotro mergem, astfel încât întregul proces de emancipare naţională şi dobândire a independenţei a fost supranumit "mişcare haotică a Ionilor", după unul dintre cele mai răspândite nume româneşti. Nici nu e de mirare, pentru că de aproape cinci secole am fost guvernaţi de străini, care hotărau în locul nostru ce e mai bine, corect, util şi important pentru noi. Iar când aceştia, stăpânii, ne-au lăsat, ca o pasăre care toată viaţa a petrecut în colivie ne-am pomenit în faţa uşii deschise fără să înţelegem la ce bun atâta libertate, ce să facem cu ea, cui să dăm raportul şi dacă nu-l dăm nimănui, atunci la ce bun să mai facem ceva, că nouă nu ne trebuie… Ne ajungea şi fărâma aia zilnică de pâine şi păhărelul cu apă sau vin. Nu am avut ambiţii, doar instincte. Mulţi erau convinşi de caracterul provizoriu al independenţei şi, ca în romanele lui Preda, unde lumea aşteaptă venirea anglo-americanilor, moldovenii aşteptau venirea nu ştiu cui, care să le dreagă ţara.

De la destrămarea URSS cursul politic al statului independent şi suveran Republica Moldova ar putea deruta orice analist. Şi cred că ar fi foarte complicat să definim clar vectorul dezvoltării noastre, iar amplitudinea zbaterilor ar putea buimăci pe oricine ar încerca să urmărească încotro se îndreaptă această ţară. (vorba aia: "cu fruntea ridicată-n sus, Moldova trage spre apus." Numai că nu se ştie care este acest "apus") De fapt, chiar la noi s-a şi născut definiţia acestei inconsecvenţe în ceea ce priveşte evoluţia politică, şi numele ei este "întoarcerea cu 380 de grade". Da, da, anume aşa s-a exprimat un preşedinte de Parlament, fapt, care confirmă încă o dată competenţa polivalentă a individului, la fel ca şi a multor altor colegi din instituţia respectivă. Şi de atunci ne tot poartă în jurul celor 380 de grade. Ba mergem cu războiul în Transnistria, ba cu pacea, ba semnăm acorduri cu separatiştii, purtăm negocieri cu ei, ba declarăm cu nu vom sta cu ei la o masă şi în general aceştia, separatiştii, nu sunt oameni de luat în seamă. Ba vindem ştampilele vamale aceloraşi separatişti, ba instaurăm blocadă economică. Tunăm şi fulgerăm de la preşedinţie că vom reunifica ţara în câteva luni şi apoi aşteptăm umili în faţa barierei din aşa-numita "vamă de la Bender" înconjuraţi de alaiul de SPP-işti ca să putem trece dincolo, în propria ţară. Ba declarăm că suntem un stat neutru, ba vrem să schimbăm Constituţia, ca să intrăm în NATO şi în acelaşi timp găzduim împotriva aceleiaşi Constituţii trupe străine în casa noastră. Am parcurs cu destoinicie drumul de la imnul naţional "Deşteaptă-te, române!" până la încercările de a declara limba rusă drept a doua limbă de stat. Iar în politica externă am întors căruţa de la unionism spre revenire în CSI, apoi spre Uniunea Rusia-Belarus, după care ne-am întors spre UE. Ca o fată mare care şi vrea şi se teme ne-am băgat şi ne-am retras dintr-o sumedenie de iniţiative fără vreun rezultat palpabil sau fără să ducem treaba la capăt.
Cea mai importantă problemă de politică internă, cea transnistreană a fost şi ea mânuită şi exploatată după bunul plac al fiecărui guvern. Au lipsit însă consecvenţa şi coerenţa şi mai ales insistenţa. Nu se ştie la ce au sperat preşedinţii şi guvernele R.Moldova, dar problema iată că de aproape două decenii rămâne nerezolvată. Bineînţeles, ne-au încurcat interesele mărunte, chiar personale care au stat şi mai stau în calea reîntregirii ţării.

În definitiv, la basarabeni este o vorbă care de multe ori explică toate năstruşniciile ce se dreg în ţărişoara aceasta: "jucatul de-a ţara-n bunghi". Vă veţi aminti de vorba aceasta de fiecare dată când veţi încerca să înţelegeţi ce se întâmplă cu Republica Moldova. Pentru că impresia pe care o produce această ţară, arată că mulţi, de la vlădică, la opincă, nici acum nu au înţeles că totul este adevărat. Că trebuie s-o conducă aşa, ca şi cum ar avea de trăit acolo o veşnicie, iar mai exact, lipsesc strategiile de lungă durată. Şi aceasta, probabil, va fi încă mulţi ani o mare problemă în "cârmuirea" ţării şi anume că cei, care guvernează ţara, sunt oameni de "sub vremi", care nu-şi dau seama că tot, absolut tot ce fac ei, ar trebui făcut bine şi pentru totdeauna. Că ţara asta e a noastră şi trebuie să o facem aşa cum ne place nouă în primul rând şi nu altcuiva, vecinului, străinului, veneticului etc. Că trebuie să avem grijă de ceea ce e mai important pentru noi, şi să nu tot ţinem cont de ce vor spune sau vor crede binevoitorii şi sfătuitorii de prin aiurea. Cu alte cuvinte, să avem capul nostru şi demnitatea noastră. Dar până se vor face toate astea, "să avem puţintică răbdare"...