Descriptio Moldaviae X

27.06.2007

Despre veniturile vechi şi cele de acum ale Moldovei

Bănuiesc că nu vom greşi mult, dacă vom spune că moldovenii nu sunt oamenii care trăiesc ca să câştige bani. Mai degrabă ei câştigă bani ca să trăiască. În fine, s-ar putea ca timpul să-i schimbe cu încetul şi să dea naştere unei noi specii de moldoveni, care vor scoate bani şi din piatră seacă şi vor face din aceasta un fel de a fi. Până acum însă, multă lume în Republica Moldova continuă să trăiască după vechile obiceiuri şi se mulţumeşte cu un loc de muncă “curăţel şi liniştit” care nu te lasă să mori de foame. Ce-i drept, nu te lasă nici să-ţi pui deoparte ceva bani, dar astfel de pretenţii sunt considerate mofturi. S-a constatat că dacă îi dai moldovanului o slujbă care să-i asigure o bucată de pâine, acesta nu va pleca de acolo în vecii vecilor. Poate doar silit de unele circumstanţe de forţă majoră, cum ar fi reducerea personalului, desfiinţarea instituţiei, tsunami, cutremur etc.

E adevărat, nu am alergat niciodată după venituri, profituri şi averi. Vorba clasicului: mereu ne-am apărat “sărăcia, nevoile şi neamul”, lucrurile la care altruist şi, într-o oarecare măsură, masochist, am ţinut şi mai ţinem. Cu tot paradoxul afirmaţiei, se poate spune că sărăcia noastră a fost unica noastră avere pe care nu ne puteam permite s-o pierdem, pentru că, aşa cum a spus un alt clasic, după sărăcie vine mizeria, iar mizeria este starea cea mai jalnică a omului, atunci când acesta nu mai are principii, nu mai are oprelişti şi este gata să facă orice pentru bani. Şi, la urma urmei, ce bogăţii puteai să-ţi aduni într-o ţară care şi-a schimbat stăpânii de 4 ori în ultimul secol? Bogăţia cere stabilitate, iar această din urmă condiţie ne-a cam lipsit.

Din această cauză, nu se poate pomeni vreo perioadă în care să se fi făcut bani (mulţi) în Moldova. Practic, tot timpul banii se aduceau din afară. Câteva decenii în urmă, când fabricile şi uzinele mai lucrau la maximă capacitate, moldovenii mergeau după „rublă lungă” la tăierea pădurilor din Rusia, la desţelenirea pământurilor în Kazahstan, la construirea transsiberianului, la exploatările petroliere din Siberia de vest ş.a.m.d. Şi astăzi, când industria stă în ruine, moldovenii pleacă „la câştig” în străinătăţi. Dacă ţineţi minte, un personaj din „Titanic” spunea, admirând uriaşa navă, că aceasta a fost făcută de irlandezi… 5000 de muncitori irlandezi! Când veţi merge prin sudul Europei sau pe la Moscova şi veţi vedea clădirile bine tencuite şi vopsite, străzile măturate, gândiţi-vă că, poate, toate acestea au fost făcute de moldoveni... mii de muncitori moldoveni. În general, până acum s-a dovedit că investiţia cea mai sigură din toate vremurile a fost investiţia în moldoveni. Aceştia din urmă au adus ţării tot ce-i trebuia. Bani, în primul rând. Nu neapărat mulţi, dar suficienţi pentru o existenţă sigură, aşa încât să guvernezi ţara fără să-ţi baţi capul cu reformele şi restructurările, fără să laşi lumea să moară de foame, dar şi fără să intri în mari cheltuieli cu salariile, pensiile, bursele, proiectele sociale etc. Spre deosebire de multe alte ţări, unde se poate şi lucra şi trăi, Republica Moldova a fost dintotdeauna considerată o provincie mărginaşă, „însorită”, pitorească, unde e bine să trăieşti şi să petreci. Dar nu şi să lucrezi, asta pentru că aici lucrul nu este plătit bine. Nu mai vorbim de acele vremuri când lucrul pur şi simplu nu era plătit sau plătit cu întârzieri de luni şi chiar ani de zile.

Desigur, Cantemir scria în perioada în care Moldova mai păstra faima veniturilor ei vechi, de pe urma vânzării hergheliilor de cai, cirezilor de vite, mierii etc. În secolele ce au urmat, toate aceste lucruri practic au dispărut sau nu mai aduc venituri la scara de altădată. Au apărut însă altele, care au ajutat moldovanului să-şi agonisească un ban în plus. Aşa cum în multe localităţi europene găsim monumente dedicate vacilor, cartofilor sau altor animale, plante şi produse care le-au adus faimă şi prosperitate, în Moldova, am spune, e cazul să se pună monumente pătlăgelelor (şi roşii şi vinete), cireşelor, caiselor, strugurilor, merelor şi tutunului. Când venea sezonul, moldovanul îşi încărca “Moskviciul” cu “producţie” şi pleca de-acasă. Pe vremuri, când vămile nu erau aşa de multe şi transportul era mai ieftin, ajungeam cu trenul la Leningrad, cu geamantanele şi lăzile pline cu fructele; alţii aterizau, la propriu şi la figurat, chiar la Murmansk, dincolo de cercul polar. Marile oraşe din partea europeană a URSS: Leningrad, Minsk, Moscova, Odesa erau pline cu fructele şi legumele din Moldova. Unde mai pui faptul că piaţa mare din Kiev oficial şi astăzi se numeşte “Basarabeană”, fapt care arată clar ce marfă şi ce negustori făceau regulă acolo.

Da, pământul, cel mai calitativ din Europa era exploatat la maximum, iar odată cu recoltele abundente, s-a dezvoltat şi una dintre cele mai competitive industrii, cea alimentară. Calitatea şi importanţa produselor fabricate în Moldova era apreciată într-atât, încât programul spaţial sovietic a fost “alimentat” cu mâncare moldovenească, una dintre cele mai “speciale” şi consistente fiind pireul din miez de nucă. Chiar şi balsamul “Sănătate” avea desenat pe etichetă un satelit şi un submarin atomic, fapt care demonstra publicul-ţintă al brand-ului. Desigur, nu mai puţin importantă a fost şi rămâne industria vinicolă. Aici Basarabia a fost şi rămâne de neîntrecut. Am putea spune că s-a investit atât în mijloacele de producţie, în tehnologie, cât şi în partea de marketing şi de promovare a imaginii. Vinurile şi alte băuturi fabricate în Moldova au devenit legende şi au creat în jurul lor o aură de licori cel puţin neobişnuite. Ca să aducem numai câteva exemple, putem numi emblema industriei vinicole, barza cu un strugure pe gât care, potrivit legendei, a salvat ostaşii asediaţi în cetatea Sorocii; vinul “Negru de Purcari” care, se zice, este servit la curtea reginei Marii Britanii; „oraşele subterane” de la Mileştii Mici şi Cricova cu cele mai mari depozite de vin din lume. O altă legendă este legată de strugurii din care se făceau vinurile noastre. Se ştie, că într-o primăvară interbelică viile franceze au fost bătute de un îngheţ, după care francezii, ca să-şi salveze clientela, au cumpărat pe ascuns strugurii din Basarabia şi au făcut din ei un excelent „vin franţuzesc”. Credeţi că cineva a simţit diferenţa? Până la urmă şi în politichia de pe Bâc s-a ajuns la apariţia factorului „vinicol”. Astfel, am fost şantajaţi cu stoparea accesului vinurilor noastre pe piaţa unor „ţări-prietene”, şi în acelaşi timp am reuşit să legăm prietenii între politicieni, care păreau incompatibili prin excelenţă. Ultimul exemplu fiind „donaţia” a 10000 de sticle din cele mai alese vinuri moldoveneşti către administraţia palatului Cotroceni.

Cu toate acestea, din păcate, problema tuturor timpurilor care a menţinut ţara în sărăcie a fost şi este proasta administrare a veniturilor, plus orientarea economică defectuoasă care a fost impusă ţării din diverse considerente politice. Iar exclamaţia lui Cantemir de acum câteva secole şi astăzi sună la fel de trist: “Iar acuma, vai! Moldova a căzut într-o sărăcie şi ticăloşie aşa de mare, încât abia se mai scoate a şasea parte din veniturile de altădată.”

Şi totuşi, mai este vreo speranţă pentru această ţară cu o agricultură degradată şi o industrie în prăbuşire? Probabil că da. Şi speranţa asta se numeşte ecologia. Iar ecologia înseamnă că Moldova mai are şanse să rămână o ţară bună pentru trai. Iar cu lucrul şi banii ne vom descurca noi, aşa cum ne-am descurcat şi până acum.