Un basarabean, două nume, o singură viaţă

02.07.2007

Fiindcă românii îl îndemnau să se întoarcă în Basarabia ocupată de sovietici, un refugiat basarabean şi-a "fabricat" o nouă identitate, sub "protecţia" căreia a stat până la începutul anului 1991, când Republica Moldova s-a desprins de URSS. În perioada comunistă, basarabeanul s-a folosit pe ascuns de ambele identităţi. Nici măcar soţia sa nu-i ştia secretul.

Perioadă de război, despre care mulţi dintre noi ştim ceva amănunte numai din manualele de istorie: frontul sovieto-german se apropie tot mai mult de graniţele României, iar ţara noastră riscă să fie comunizată. Guvernul Antonescu decide să retragă elitele basarabene la vest de Prut. Aşa încep cumplitele valuri ale refugiaţilor. Oameni care nu aparţineau elitei încercau disperat să-i convingă pe militarii români să-i lase şi pe ei să treacă râul ce despărţea Basarabia ocupată de sovietici, de restul ţării. Printre cei care au format ultimul val de refugiaţi din martie 1944 se numără şi Ioan Banu, pe atunci un copil în braţele unei mame care tocmai primise o scrisoare de la soţul aflat pe front, în care îi "ordonase să ia copiii şi să-l aştepte în România, în zonele din apropierea Ineului". "Însă în Banat, moldovenii au fost trataţi ca nişte câini. Deviza era: daţi afară ca nişte câini!", este părerea bătrânului. Ajunsă în zona Ineului, femeia cu cei doi copii reuşeşte să se adăpostească într-un sat, în podul unei case a unui român căruia "is-a făcut milă" de ei, iar o jumătate de an se încălzesc "numai de la căldura de la animale şi de la fân" şi se hrănesc cu "câte o strachină de terci", adusă din partea gazdei. Comisia de repatriere din Arad nu i-a ajutat cu nimic, ba, din contră, "încerca să ne convingă să ne întoarcem în Basarabia". Drept urmare, obosită până peste cap de condiţia mizeră în care continuau să se scalde lucrurile, hăituită de statutul incert al refugiatului, mama apelează la "ştiinţa de carte" a unui notar, prieten cu tatăl care fusese dat dispărut pe front, şi, cu ajutorul acestuia, "face la toată familia acte false, din care reieşea că provine de la sud de Dunăre, şi nu din Basarabia".

SCENARIU DE FILM. Acte false, starea mizeră a femeii cu cei doi copii persistă. Fiindcă nu reuşeşte să-şi întreţină copiii din veniturile căpătate în urma muncii pe câmp, un unchi de-al lor, stabilit mai de mult în România, hotărăşte să-l ia pe Ioan Banu sub tutela lui. Însă ca să se justifice în faţa regimului comunist, care era nu tocmai maleabil la capitolul relaţiilor interumane, Ioan Banu se foloseşte de actele cu identitatea adevărată (Ungureanu), cea cu care putea să-şi dovedească relaţia de rudenie între el şi tutore. La scurt timp, Ioan Banu pleacă de lângă mamă şi se mută la familia unchiului, într-un sat în care acesta era învăţător. Copilul merge la şcoală, iar după ce termină primele patru clase se înscrie la o şcoală profesională din Focşani: "Din 1949 până în 1954 am funcţionat cu adevărata identitate, adică perioada mea de şcolarizare...". Până când decide brusc să se întoarcă "la mama": "M-am întors la mama fără să anunţ pe nimeni, fără să-mi anunţ unchiul sau familia acestuia. Şi am rămas în aer, fiindcă îmi făcusem studiile pe identitatea adevărată, iar mama funcţiona cu numele fals".


SOLUŢIA? Ioan Banu îşi reia identitatea falsă şi este nevoit să se înscrie la cursurile de alfabetizare şi să mimeze în faţa profesorilor un scris scălâmb, ca de analfabeţi. "M-am angajat la 17 ani, la Electrometal, şi am făcut parte din categoria oamenilor cu meserii elevate. Mi-am făcut completarea studiilor la seral, iar în timpul ăsta încercam să nu mă dau de gol că ştiam dinainte ceea ce urma să se predea în clasă. Apoi am terminat şcoala de maiştri şi am profesat meseria asta până la pensie." Până în 1991, Ioan Banu nu a dezvăluit nimănui faptul că are acte false, nici măcar soţiei, care "a avut un adevărat şoc când a decis să-i spună adevărul, în timpul destrămării URSS şi al declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova", adică în momentul în care a putut să se întoarcă în Basarabia şi să-şi recapete într-un mod legal adevărata identitate. Atunci a aflat că tatăl său fusese trecut pe lista "trădătorilor de ţară şi de neam", iar familia lui – deportată în Siberia. De cealaltă parte, rudele din Republica Moldova îl ştiau mort: "aşa ajunsese un zvon acolo, că nimeni nu supravieţuise în România".

Cât despre ceea ce mai rămăsese din tatăl său... "când am venit în satul natal, un bătrân mi-a zis, după ce a aflat cine sunt, să mă duc să pun o cruce la Leuşeni, pentru că acolo murise tatăl meu... printre brazde de pământ, capete, mâini şi picioare".


Refugiu în România
În timpul celui de-al doilea război mondial, basarabenii au trăit de două ori coşmarul refugiului din calea Armatei Roşii "eliberatoare". Prima dată, în iunie 1940, când autorităţile de la Bucureşti au abandonat teritoriul dintre Prut şi Nistru în urma notelor ultimative primite de la Moscova. Pe lângă funcţionarii şi soldaţii care s-au retras atunci, mii de civili au trecut Prutul spre Iaşi şi Galaţi. Cei mai mulţi şi-au strâns avutul în pripă, în căruţă, casele lor intrând în posesia statului sovietic. În patru luni au venit în România 100.000 de refugiaţi. La numai un an, soarta războiului s-a inversat. Germania nazistă, aliată acum cu România, a invadat Rusia Sovietică, şi drept "răsplată" Basarabia a reintrat în posesia statului român. Foştii refugiaţi s-au întors plini de speranţă în locurile de baştină. După alţi trei ani (1944), basarabenii au revenit! Armata sovietică înregistra succes după succes pe frontul estic şi ameninţa frontierele statului român. Teama de represalii i-a făcut pe moldoveni să ia viaţa de la capăt pentru a doua oară. Au primit case în Banat, în satele care tocmai fuseseră părăsite de etnicii germani, fugiţi, la rândul lor, în ţara de obârşie ori internaţi în lagăre. Din 1951 însă, din cauza neînţelegerilor politice dintre Iugoslavia şi celelalte state comuniste, basarabenii din apropierea graniţei au fost trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Între timp, în Basarabia, proclamată oficial Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, sovieticii i-au deportat în ţinuturile îndepărtate ale Rusiei pe cei care nu apucaseră să fugă peste Prut. În locul lor au colonizat în două valuri populaţie de origine slavă (ruşi, ucraineni) şi turcă (găgăuzi, başkiri, uzbeci). Se pare că numai în prima etapă (1944-1953) au fost aduşi 500.000 de asemenea colonişti.