Ostaşii limbii române

18.07.2007

Am întâlnit în Republica Moldova tineri care se simt cetăţeni ai lumii mai mult decât moldoveni. Dar am cunoscut şi oameni în vârstă, visători care luptă pentru fiecare literă latină, pentru fiecare simbol care vorbeşte despre românism.

În Republica Moldova nu s-a organizat încă un concurs “Mari Moldoveni”, însă aproape sigur finala s-ar da între Ştefan cel Mare şi Alexe Mateevici. De ce Mateevici? Pentru că autorul “Limbii noastre” se bucură de mare cinste printre moldovenii de la est de Prut şi datorită faptului că în perioada sovietică era studiat în şcoli mai mult decât alţi autori, pentru că avusese legături cu Rusia. Făcuse seminarul teologic la Odessa, iar după întoarcerea la Chişinău iniţiase legături cu oamenii de cultură ruşi din reşedinţa Basarabiei ţariste.

MUZEUL MATEEVICI. În satul Zaim din Raionul Căuşeni, în aceeaşi clădire în care a copilărit Alexe Mateevici, funcţionează “Casa-muzeu Alexe Mateevici”, condusă de profesorul Ion Găină. El se numără printre iniţiatorii muzeului: “Am venit aici în 1984 ca profesor de limbă moldovenească. Atunci, lumea în sat nici nu vorbea despre Mateevici. Câţiva intelectuali ştiau că a trăit aici. A trebuit să fac un teatru poetic ca să readuc opera lui Mateevici în conştiinţa localnicilor.” Opera lui Mateevici se cunoştea într-un volumaş foarte mic, în care erau adunate poeziile permise, pentru că aveau un mesaj social. E vorba de “Eu cânt” (“Eu cânt pe-acei ce-n jug şi chin / Pe-a lor spinare ţara ţin,/ Cari în robie şi necaz/ Voinici, puternici au rămas!”) sau “Ţăranii”. Şi “Limba noastră” era cunoscută, dar unele strofe erau omise, deoarece făceau referire la râul Nistru ca graniţă a românităţii: “Puteam face şi noi cât ne permitea ideologia!”. Din 1984, când a debutat teatrul poetic, profesorul Găină a muncit continuu la proiectul realizării unui muzeu, timp de patru ani. “Nu aveam cum să spunem că doream să facem o instituţie dedicată marelui poet, aşa că am propus autorităţilor locale să înfiinţăm un muzeu istorico-etnografic al localităţii, în care am pus diferite compartimente: istoria de luptă şi de muncă a satului, un colţ de etnografia patriei sovietice. Am instalat şi un mic compartiment Mateevici – pe un perete au fost aranjate şi câteva imagini cu poetul.” Era primul pas. Astfel casa a putut fi restaurată. “Norocul nostru a fost că Gorbaciov a iniţiat Perestroika, putând vorbi deschis despre un vestigiu dedicat lui Mateevici. Nu a fost uşor nici atunci. Când s-a inaugurat muzeul, la 26 martie 1988 (ziua de naştere a poetului), tot scenariul era controlat de Comitetul Raional de Partid. Am prins curaj, iar la finele sărbătorii am cerut să ridicăm şi un monument. Asta era o faptă de eroism atunci, să spui că vei ridica şi un monument. La început am pus o piatră în faţa casei, apoi, în 1989, s-a ridicat statuia care este aici şi astăzi.”

ÎMPOTRIVA “MAŞINII” SOVIETICE. La câţiva kilometri de Zaim, la Căuşeni, am stat de vorbă cu Valeriu Ostaş, directorul Casei Limbii Române (CLR). “Ca inspector de legislaţie lingvistică în Direcţia de învăţământ i-am constrâns pe directorii ruşi din şcoli şi licee să semneze că susţin ideea inaugurării acestei instituţii”, povesteşte Ostaş. El spune că scopul organizaţiei nonguvernamentale pe care o conduce este “promovarea valorilor românismului”, iar obiectivul ei de viitor este să militeze pentru “unirea cu ţara şi neamul din care facem parte”. În Căuşeni, Casa Limbii Române s-a deschis la 31 august 2001 şi a beneficiat de ajutorul Prefecturii şi al Consiliului Raional. Şi Primăria îi ajută, de exemplu, le plăteşte telefonul. În schimb, are uneori mici pretenţii. “Ar fi vrut să sărbătorească ziua de 9 mai aici, la CLR, dar m-am opus. Noi fiecare centimetru din conştiinţa oamenilor de aici îl câştigăm cu mari sacrificii. Cum să facem festivitate de ziua eroilor sovietici? Vă spun, maşina securităţii sovitice încă nu este oprită în Basarabia.”

ÎNFRĂŢIRI. În Raionul Căuşeni, vorbitorii de limbă română reprezintă 75% din populaţie. Dintre aceştia, frecventează acest ONG 25%. Ostaş spune că există “mulţi români basarabeni care sunt buni patrioţi, dar nu cunosc istoria românilor”. Pentru ei speră să iniţieze un curs cu sprijinul Ambasadei Române. Aceeaşi ambasadă a ajutat la dotarea bibliotecii de care dispune Casa. “Eu nu fac o distincţie între instituţiile româneşti din Basarabia şi cele din ţară. Sunt oameni conştienţi că noi aparţinem României”, crede el.

Domnul Ostaş organizează şi excursii cu elevi în diverse oraşe din România. El crede că decât o acţiune ca “Podul de flori” este mai eficient ca instituţii similare din Republica Moldova şi din România să se înfrăţească: “În anii renaşterii naţionale, când s-a produs «Podul de flori», totul a fost un sentimentalism gol”. Prin concursul CLR s-a înfrăţit Primăria Căuşeni cu Primăria Flămânzi; de asemenea, CLR se află în relaţii foarte bune cu Asociaţia “Pro Basarabia şi Bucovina” de la Constanţa, de la care a primit donaţii de carte.

ŢEL SPIRITUAL. Domnul Ostaş e un visător şi admite el însuşi acest lucru: “Acum câţiva ani vorbisem cu un neam care era plecat la muncă în Spania să îmi găsească şi mie acolo ceva de lucru, dar când m-a sunat el, eu tocmai primisem vestea că deschidem şi aici Casa Limbii Române, după Chişinău şi Ungheni, aşa că am lăsat baltă Spania. Acolo ar fi urmat să lucrez în construcţii”. Salariul lui de profesor de limba română este mic, iar la CLR activează “pe bază de entuziasm”. Lipsa lui de pragmatism merge şi mai departe. La acest ONG s-au organizat la un moment dat cursuri de limba română pentru alolingvi, adică ruşi, ucraineni, găgăuzi. Valeriu Ostaş a decis însă să nu mai ţină aceste cursuri: “Am abandonat, pentru că am observat un scop personal, şi nu unul comun, ce ţine de integrarea în societate. Am văzut că pe cei care veneau îi interesa să-şi deschidă afaceri peste Prut şi să-şi ia cetăţenia română, nu-i interesa un ţel spiritual. Le-am spus că nu pot să susţin atare intenţii şi de aceea trebuie să depună singuri efortul, mai ales că încă din clasa a cincea toţi au posibilitatea să înveţe limba română la şcoală”.