BISERICĂ SAU IMPERIU ?

26.09.2007

Este foarte posibil ca ecourile interregnului pe care-l traversează Biserica Ortodoxă Română să intre în rezonanţă cu noul val de declaraţii antiromâneşti ale preşedintelui Voronin, dând un nou imbold acţiunilor cvasi-teroriste îndreptate împotriva Mitropoliei Basarabiei. Orice semn de slăbiciune, orice suspensie a funcţionării fireşti a Bisericii Ortodoxe Române poate fi speculată de caraulele comunisto-moldoveniste girate de administraţia de la Chişinău. Istoria conflictului dintre statul moldovean şi Mitropolia Basarabiei ar trebui reamintită ori de câte ori există prilejul, pentru că ea face parte din istoria exemplară a luptei cu mistificarea bolşevică şi cu avatarurile ei ce supravieţuiesc, parazitînd, infectând, rupând practic, în doua, corpul ortodoxiei din Basarabia.

În anul 1992, la iniţiativa Patriarhului Teoctist, a fost reactivată vechea Mitropolie a Basarabiei (desfiinţată după ocuparea samavolnica a Basarabiei de către Armata Roşie), fapt ce marca, simbolic, revenirea B.O. din Basarabia sub jurisdicţia Patriarhiei Române, conform canonului 34 apostolic. Prin comunicatul oficial al Sfântului Sinod din 9 aprilie 1992, B.O.R. preciza că desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei şi a Mitropoliei Bucovinei, precum şi extinderea jurisdicţiei B.O. Ruse asupra acestor ţinuturi româneşti sunt acte abuzive, anticanonice, numărându-se în fapt, printre consecinţele nefaste şi inacceptabile ale Pactului Ribbentrop-Molotov.

Reactivarea Mitropoliei Basarabiei (condusă de mitropolitul Petru) a fost resimţită, probabil, de cercurile moldovenisto-rusofile nu numai ca o ofensă adusă suveranităţii si independenţei Republicii Moldova ci ca o contestare flagrantă a fundamentelor propriilor identitaţi, pentru ca numai aşa se poate explica reacţia lor extrem de vehementă. Iniţial, adversarii unirii spirituale cu România erau divizaţi, gruparea conservatoare susţinînd menţinerea ortodocşilor basarabeni sub jurisdicţia Patriarhiei Rusiei, în timp ce gruparea independenţilor condusă de Petru Lucinschi milita pentru intemeierea unei biserici autocefale moldoveneşti. Eşecul proiectului autocefaliei (care simbolizează chiar eşecul tezelor moldoveniste) a determinat alegerea de către partida “independenţilor” a “răului celui mai mic” adică a soluţiei conservatoare. Din consensul lor a luat fiinţă Mitropolia Moldovei (condusă de mitropolitul Vladimir) înregistrată oficial ca a 117 eparhie a Patriarhiei Moscovei, în 1993, chiar de către guvernul din Chişinău, condus de Andrei Sangheli.

Se pare că evidenta încălcăre a normelor canonice (semnalată Patriarhului Moscovei şi întregii Rusii, Alexei al II-lea Ridigher de către Patriarhul Teoctist, în scrisoarea din 19 mai 1993), în toate situaţiile în care şi-a exercitat autoritatea asupra Basarabiei (1768-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992), nu a fost un argument suficient pentru a tăia “pohta expansionistă” a Bisericii Ortodoxe Ruse.

Prinsă, astfel, la mijloc, între imperialismul Bisericii Ruse şi antiromânismul endemic al elitei politice din Republica Moldova, Mitropolia Basarabiei a devenit inamicul public numărul unu. Enoriaşii, împreună cu ierarhii ei, au fost persecutaţi sistematic, bătuţi, împiedicaţi să intre în lăcaşurile de cult, acuzaţi că ar fi declanşat războiul din Transnistria şi obligaţi să-şi revendice dreptul la existenţă la CEDO. Deşi în decembrie 2001, Mitropolia Basarabiei a câştigat procesul, CEDO obligînd Republica Moldova să o recunoască, prigoana, fără perdea a autorităţilor, a continuat, atingând pe alocuri cote paroxistice.

Dincolo de cauzele economice, etnice şi, în special, geo-politice ale conflictului, dincolo de lipsa de mediatizare şi de dezinteresul opiniei publice din România, dincolo de suficienţa statului român şi de vigoarea instinctului de conservare a încrengăturii bolşevico-moldovenisto-ruso-file, nu trebuie neglijat rolul cheie deţinut de Biserica Ortodoxă Rusă. În spaţiul ortodox, aceasta a fost dintotdeauna o campioană a încălcării principiului autocefaliei naţionale, reproducînd, în filigran, propensiunea imperialistă a statului pe care-l reprezintă. Născut din împerecherea “destinului” hegemonic (fixat de Petru cel Mare) al Maicii Rusii cu tradiţia bizantină a subordonării patriarhului faţă de împărat (cezaro-papism), imperialismul B.O. Ruse a traversat mai multe epoci şi mai multe regimuri ontologice reuşind, în mod paradoxal, să se conserve degradându-se. Esenţa acestei degradări este dată de anomalia contaminării politice a telosurilor Bisericii, pe măsură ce raportul ei ontologic cu puterea politică devine din ce în ce mai lipsit de substanţă.

Când reflexele imperialiste ale B.O.Ruse devin pavloviene, cînd aceasta imită pur şi simplu anexionismul secular, incapabilă să-l camufleze într-un proiect care să nu fie absolut anacronic, atunci ar trebui să fie evident pentru toată lumea că ceva e mai mult decît putred.

La început, imperialismul avea un soi de raţiune intrinsecă chiar dacă era la fel de greu de transpus într-un proiect canonic. Dacă Rusia Imperială se considera succesoarea Bizanţului, era oarecum de aşteptat ca Biserica Rusă să se creadă moştenitoarea marii biserici a Bizanţului şi să viseze la restaurarea unităţii originare a lumii ortodoxe. Făcând corp comun cu monarhia, prin demnitatea sa esenţială de mediator între Cer şi Pământ, Biserica putea confunda, în mod firesc, interesele şi motivaţiile monarhiei cu propriile interese şi motivaţii.

Însă, din momentul în care secularizarea minează legătura organică dintre stat şi biserică, eliberînd etosul religios de “teroarea ’’ seculară, din momentul în care autocefalia naţională devine marca organizării structurilor ortodoxiei, B.O.Rusă nu mai are puterea de a “transsubstanţia’’ expansionismul ţarist în ’’bine’’ al ortodocşilor din afara Rusiei. Or lucrurile nu se întîmplă deloc aşa. În timpul razboaielor ruso-austro-turce desfăşurate pe teritoriul principatelor române, B.O.Rusă a profitat de fiecare ocupaţie rusească pentru a-şi impune şi consolida autoritatea asupra ortodocşilor din Basarabia (1769-1774, 1787-1791, 1808-1918).

Nicio utopie unificatoare, niciun vis restaurator nu se mai puteau interpune între acţiunile B.O.Ruse şi evidenţa transformării ei într-un instrument de rusificare, într-un pandant al panslavismului “generos ’’, sub pretextul căruia Rusia urma să-şi instaureze hegemonia frăţească asupra Balcanilor. Şi ca şi cum rusificarea n-ar fi fost de ajuns, Biserica Rusă îşi mai face o ’’pomană’’ şi anexează Basarabia şi la ’’braţeta’’ bolşevismului.

În ultimul stadiu al degradării sale, deci, imperialismul Bisericii Ruse devine tovarăş de drum cu imperialismul sovietelor, cu dictatura proletariatului. Nimeni nu pare să remarce faptul că răsturnarea dramatică survenită în raporturile dintre statul comunist şi biserica rusă ar trebui să taie definitiv vocaţia imperială a celei din urmă. Fiindcă, dacă pentru statul ţarist Biserica era chiar principiul legitimării sale, pentru statul bolşevic ea nu mai e decât unul dintre agenţii mefientei ’’ideologii’’ burgheze, o minciună instituţională a cărei existenţă este tolerată numai în condiţiile aservirii şi transformării ei în instrument de legitimare a imperialismului totalitar.

În aceste condiţii, cârdăşia imperialismului B.O.Ruse cu imperialismul sovietic, mai poate fi înţeleasă altfel decât ca “un autentic pact cu diavolul ’’!?.

Şi în ce măsură mai poate privi Patriarhia Moscovei normele canonice, altfel decăt ca pe nişte ’’ficţiuni juridice’’, adică exact aşa cum a fost privită ea de către statul sovietic ?!.

va urma...