Transnistria über alles!

12.10.2007

Un lucru devine din ce în ce mai limpede la Chişinău. Declaraţiile sau gesturile recente ale Preşedinţiei, MAEIE sau ale primului ministru ilustrează decizia autorităţilor de a pune Transnistria în fruntea obiectivelor (geo)politice, deasupra oricăror interese sau strategii de altă natură ale R. Moldova. După cum s-a exprimat recent şi fără dubii un ministru de la Chişinău în faţa unor jurnalişti străini, Transnistria este chiar mai importantă decât problematica integrării europene.

Avem de-a face aici cu exprimarea făţişă a unei dintre viziunile sau strategiile de „soluţionare” a conflictului geopolitic din stânga Nistrului. Căci sunt, în esenţă, două: una directă, alta indirectă. Prima este orientată spre Est, a doua spre Vest. Linia strategică a guvernării comuniste de la Chişinău poate fi exprimată, în esenţă, astfel: soluţionarea conflictului se poate face şi trebuie făcută privind spre Răsărit. Adică, spre Moscova. Doar astfel, crede conducerea R. Moldova, regiunea separatistă poate fi adusă în siajul şi controlul Chişinăului. Doar astfel, actualul preşedinte al Federaţiei Ruse şi posibil viitor prim-ministru va fi înduplecat să conceadă că R. Moldova este totuşi un stat suveran şi recunoscut. Iar pentru a nu irita Rusia şi pentru a o îndupleca, nimic nu e prea puţin şi nici o umilinţă nu e prea mare. Iată credoul (geo)politic exprimat acum la Chişinău.
Nimic nou sub soare. Aceasta este, în realitate, linia strategică pe care fiecare guvernare de la Chişinău, cu nuanţele de rigoare, a urmat-o până astăzi. Începând cu momentul de la Alma Ata, unde fostul preşedinte Mircea Snegur, spre consternarea celor care îl aşteptau la aeroportul din Chişinău, semna resemnat o serie de documente CSI prin care această direcţie strategică a fost fixată. Şi, ulterior, asumată. Pe această strategie au mers şi continuă să o facă cei care îşi asumă timid sau cu jumătate de măsură integrarea europeană şi sarcinile ei, cei care resping isteric orice apropiere politică de România sau suferă crize epileptice de câte ori aud la Chişinău abrevierea „NATO”. Guvernarea comunistă nu face astăzi decât să perpetueze aceeaşi linie, apăsând însă la maxim liniile strategiei şi îngroşându-i conturile, uneori caricatural, precum interviul prezidenţial recent din „Komsomolskaia pravda”.
A doua strategie este indirectă şi pivotează în jurul ideii că soluţionarea conflictului transnistrean se face cel mai eficace pe direcţia Vest. Ideea principală a unei asemenea strategii este că o europenizare masivă şi viguroasă a R. Moldovei – chiar şi prin intermediul României – ar genera magnetismul astăzi absent al R. Moldova faţă de teritoriile ei de răsărit şi o presiune puternică şi activă a celor care trăiesc acolo pentru integrarea lor în R. Moldova. Abia atunci procesul de integrare va fi cu adevărat declanşat.
O asemenea strategie are, în definitiv, doi paşi. Primul se face în direcţia modernizării şi europenizării malului drept al Nistrului până la sporirea irezistibilă a atractivităţii sale. Deopotrivă pentru Bruxelles şi Tiraspol. Şi asta trebuie realizat prin cele mai eficiente mijloace cu putinţă, de aici aparentul paradox – căci numai aparent este! – că relaţiile strânse cu România, implicit UE sau cu NATO, nu compromit soluţionarea bună a problematicii nistrene, ci o pregătesc. Inclusiv cetăţenia română! Căci abia în a doua instanţă, după ce primul pas va fi făcut cu succes, va urma soluţionarea propriu-zisă, tehnică, a conflictului. Adică atunci şi numai atunci când premisele unei asemenea soluţionări vor fi cele mai favorabile Chişinăului, şi – lucrul crucial! - populaţia din stânga Nistrului va fi explicit de partea sa.
Susţinătorii acestei strategii indirecte sunt cei pe care îi aminteam: susţinătorii fără rest ai integrării europene, ai parteneriatului cu România, adepţii NATO, adică militanţii pentru plasarea R. Moldova în spaţiul de prosperitate şi siguranţă euroatlantic.
Accentele acestei linii strategice indirecte diferă, iar confuziile nu sunt nefireşti. Recent, un aşa-zis plan – deocamdată, neconcludent – al unui fost consilier prezidenţial ridică tensiunea la Chişinău şi împinge această a doua linie strategică la limita suportabilităţii. În realitate, după cum s-a observat deja, o asemenea opţiune nu e deloc nouă în R. Moldova. Un articol publicat chiar în paginile acestui cotidian de un reputat gazetar - „Trenul a plecat. Ce rost are să alergăm în urma lui?” – datează din 1998. Un alt editorialist al aceluiaşi cotidian relua ideea în 2004. Şi exemplele pre- Stanislav Belkovski - ar putea continua.
Este încă prea devreme să ne pronunţăm asupra proiectului fostului consilier prezidenţial pe relaţia cu România. Acesta s-a aruncat vijelios în politica din R. Moldova, şi nu este încă limpede dacă saltul este cu paraşută sau fără. Şi nici cine i-a fixat-o, dacă a făcut asta, înainte de salt. Este clar că nu putem şti ceea ce nu ştim. Dar putem bănui trei lucruri: iniţiativa fostului consilier este una inocentă şi expresia unui curent de gândire care datează, cum spuneam, de aproape zece ani la Chişinău; este o expresie a unor cercuri de putere de la Chişinău încă prea timide pentru a se exprima ele însele public şi au nevoie de o portavoce puternică şi suficient de ambiguă; este expresia diabolică a „ţarcului cu iepuri” croit în laborator şi unde ar trebui să fie plasaţi de liderii comunişti în campania electorală furibundă din 2009 toţi „antipatrioţii” şi „trădătorii” statalităţii republicii, spre deliciul actualei guvernări care, astfel, îşi va atinge două obiective majore. Unu: tema favorită va fi adusă în prim-plan şi, doi, discuţia va fi deturnată de la calitatea şi prestaţia elitelor politice şi a guvernării comuniste eşuate la problematica transnistreană şi patriotism, temele favorite ale partidului de guvernământ. Şi, practic, singurele rămase în portofoliu acum când şi antiromânismul îşi pierde masiv cota.
Toate acestea vor deveni clare nu peste multă vreme. Altceva am vrut însă să subliniem în acest text. În condiţiile în care guvernarea comunistă a fixat deja direcţia ei politică: Transnistria înainte de orice şi Estul ca soluţie în problematica separatistă, semnele sunt grave. Iar semnalul de alarmă trebuie tras. Nu doar pentru că actuala guvernare se înşală în această opţiune – aşa cum au făcut-o toate înaintea ei. Cât pentru faptul că o asemenea decizie face prezenţa UE în R. Moldova mult mai puţin vizibilă şi eficace. A pune în prim-plan Transnistria înseamnă a pune instituţiile europene şi recomandările lor pe locul doi. Înseamnă a putea declanşa o campanie electorală fără a ţine seama în realitate de Bruxelles sau Washington. Înseamnă a putea pune între paranteze normele şi valorile pe care acestea le promovează.
Şi toate acestea în condiţiile în care UE – prea grăbită şi naivă până acum! – a epuizat, practic, cam tot ce poate oferi realist R. Moldova. În absenţa „morcovului”, „băţul” Bruxelessului riscă să devină o nuia inofensivă pentru spinarea groasă a unei guvernări dispusă să treacă peste orice, după 2009, pentru a se proteja.
Şi aici este miza (geo)politică a deciziei conturate de guvernarea actuală. Lumea occidentală este conştientă că Transnistria este un teritoriu care aparţine de jure R. Moldova. Şi orice guvernare de la Chişinău are dreptul să facă sau să pretindă că face totul pentru redobândirea lui de facto. Dar o guvernare care pretinde că are şi aspiraţii europene nu poate face, pentru asta, orice...