„Cine suntem noi?”

02.12.2007

„Interesul naţional derivă din identitatea naţională. Trebuie să ştim cine suntem înainte de a ne şti interesele”
(Samuel Huntington)

„Cine suntem noi?” este titlul unei faimoase cărţi a unui nu mai puţin faimos autor american, Samuel Huntington. Acolo, profesorul de la Harvard scrie despre identitatea americană în secolul XXI şi provocările la care ea este supusă. Este o carte remarcabilă nu doar prin substanţa ei, ci prin întrebările şi reflecţiile pe care le trezeşte. Reflecţii despre identitate şi asumarea ei, despre modul în care acestea afectează explicit sau implicit orice demers politic intern, dar, mai ales, extern.

A şti cine eşti înseamnă a şti de unde vii şi încotro vrei să te îndrepţi. Înseamnă a-ţi stabili, conştient, geografia simbolică de care aparţii şi, ulterior, a-ţi îndrepta pasul şi paşii spre spaţiul (geo)politic de care te simţi în mod legitim atras.

De aici miza chestiunii şi actualitatea problematicii, mai ales adusă în faţa cititorilor în preajma sărbătorii de 1 Decembrie. Şi de aici nevoia de a elogia acest moment aniversar, dacă nu direct, atunci indirect, sugerându-i, calm, semnificaţia. Dincolo de exulţii sau respingeri, dincolo de evaluări sau diagnostice pripite trebuie înţeles contextul acelei „ore astrale” a unei naţiuni care nu a avut de prea multe ori prilejul să fie, politic, împreună. Şi apoi trebuie, cu calm, evaluate rezultatele.

Impedimente sunt multe. Interbelicul românesc este unul dintre subiectele cele mai puţin frecventate de istoricii de pe ambele maluri ale Prutului. În ciuda unor lăudabile excepţii, subiectul a fost şi este apanajul clişeelor comuniste şi / sau sovietice. De la Moscova, Bucureşti sau Chişinău s-a auzit şi se mai aude şi astăzi această voce atunci când Basarabia interbelică este adusă în discuţie.

Mai mult. În ciuda faptului că ideea de „ocupaţie” românească este invocată obsesiv şi freudian de la cele mai înalte tribune politice de la Chişinău, dezbaterea publică sau academică este carentă în clarificarea realităţilor interbelice ale teritoriului dintre Prut şi Nistru. Se dau sentinţe fără a se face nici o demonstraţie. Poncifurile ideologice mai stăruie şi anumite clişee persistă. Abundă zvonurile, şuşotelile, „certitudinile” livrate stăruitor de istoriografia comunistă şi – astăzi – moldovenistă de la Chişinău sau aiurea. „Ştim”, de pildă, despre episodul de la Edineţ, cu cascheta plimbată în vârf de băţ de către un locotenent din dreapta Prutului, la cererea comandantului său, pentru ca „basarabenii” să poată exersa salutul şi să înveţe respectul faţă de „ocupantul român”. Asta „ştim”. Dar câţi dintre noi ştim, oare, că în perioada interbelică s-au construit în Basarabia românească trei aeroporturi? Şi dacă nu ştim, oare de ce?...

Nu vrem să ne hazardăm în pronosticuri, dar credem că două ipoteze de lucru pot fi lansate: 1. singurul proiect de modernizare europeană a Basarabiei a fost cel românesc, derulat în perioada interbelică; 2. cuantificând condiţiile obiective ale momentului istoric – extrem de nefavorabil unui proces de construcţie naţională de formulă democratică – se poate conchide că proiectul de modernizare a fost, mai degrabă, un succes.

Data de 1 Decembrie 1918 este, prin consecinţele ei, crucială pentru asumarea identitară (şi) din stânga Prutului. A nu discuta despre ea, cu bunele şi relele ei, înseamnă a rata tocmai posibilitatea unei opţiuni identitare libere şi corecte. Adică a perpetua criza în care se găseşte R. Moldova de 17 ani.

P.S.: Cât de plină de clişee este percepţia noastră faţă de asumările identitare din R. Moldova o reflectă şi următoarele cifre ale „Barometrului de Opinie publică – noiembrie 2007” (IMAS – IPP). Fiind întrebaţi care este principalul motiv pentru care intenţionează să obţină sau deja au obţinut cetăţenia română, 48,5 la sută din respondenţi au răspuns că au nevoie de cetăţenie pentru a se deplasa liber în România, 32 la sută - pentru că se simt români, 10,2 la sută - pentru a se putea deplasa liber în UE şi doar 7,0 la sută - pentru a pleca să muncească peste hotare.