Fraza din titlu e dintr-un film foarte apreciat de către critici (unii îi juruiesc „Palmierul de Aur”) - „Bărbatul care plânge” de Mahamat-Saleh Haroun, autor african care a urmat studii de jurnalism şi cinema în Franţa şi acum asigură, pentru prima oară, participarea Chad-ului în competiţie.

Subiectul pare comun: Adam (nume biblic), ex-campion la înot, ajuns la 60 de ani în plină formă, e profesor de nataţie în piscina unui hotel de lux din N’Djamena. Fiul sau Abdel (Abel?) îl ajută. Ţara e scuturată de rebeliuni fără şir, mocneşte un război civil. Hotelul e cumpărat de investitori chinezi şi patronul zelos, sub pretextul reducerii costurilor, îl forţează să-i cedeze locul fiului său. Fireşte că Adam, căruia toată lumea i se adresează „domnul campion”, se simte umilit, ofensat, pe nedrept marginalizat… Guvernul pretinde ca populaţia să contribuie la eforturile de război, fiecare să plătească sau să se „răscumpere”, înrolând un băiat în armată. Adam nu are bani, nu-l are decât pe feciorul său... O istorie despre o lume haină şi fără scrupule, amestec exploziv de document şi ficţiune, imagini concludente elaborate riguros, spunând în puţine cuvinte şi multă emoţie drama profundă a unui bărbat şi a ţării sale epuizate de lupte fratricide şi de război...

În aceeaşi tonalitate rezonează şi „Svet-Ake” (Hoţul de lumină) prezentat de kirghizul Aktam Arym Kubat - la sfârşitul proiecţiei, sala a izbucnit în aplauze, emoţionată de aventura personajului infinit de sincer, provenit dintr-o zonă absolut necunoscută pentru publicul de la Cannes. O ţară aflată în munţi, Kârgâzstan, cândva integrată în complexul industrial militar, se sufocă astăzi sub ruinele a ceea ce a lăsat în urmă Uniunea Sovietică: mizerie generalizată, debusolare, alcoolism, lipsă de viitor… Protagonistul, un electrician de ţară, priceput în a face contoarele electrice să meargă… înapoi, e săritor la nevoie, naiv şi generos; nu are pic de încredere în cei care vin să-l convingă că întruchipează dreptatea şi ziua de mâine, şi că musai e să voteze pentru ei - ştie el bine că sunt bandiţi… Preferă să construiască elice, morişti ce vantură aerul, incapabile să producă energie din lipsă de piese, şi să viseze. Rolul său în comunitatea uitată de civilizaţie (cu iurte decorative, fără apă curentă şi alte „modernităţi”) depăşeşte obligaţiile sale de serviciu: este de fapt ultima verigă a sistemului totalitar, cel ce asigură legătura dintre Putere şi popor. În pofida dezastrului economic, satul kirghiz se încăpăţânează să trăiască şi să se zbată, să iubească şi să se bucure de fiecare zi. Secvenţa tragică în care noii kirghizi îl învaţă minte nu-l înfrânge - omul nostru continuă să aducă lumină şi la propriu, şi la figurat. Lumina dragostei, a credinţei, a vieţii în adevăr şi, în special, lumina bunei dispoziţii.

Next generation intră în scenă! 

O mare bucurie a fost proiecţia, într-un program special al şcolilor de cinema din Germania, a scurtmetrajului Anei-Felicia Scutelnicu „Curtea din spate”. Tânăra regizoare, studentă la Berlin, a prezentat o istorie inspirată din existenţa sordidă şi sumbră a emigranţilor estici în spaţiul german. Indivizii din film se caută pe ei înşişi, vieţuiesc, iubesc şi mor în... curtea din spate a Europei. După proiecţie, Ana-Felicia mi-a mărturisit că visează să facă film din copilărie şi că regretă foarte mult că nu se întâmplă acest lucru acasă, în Moldova: „Avem la Chişinău foarte mulţi tineri talentaţi - regizori, scenarişti, actori, operatori. Cu toţii se consumă şi nu pot să se exprime, cu toţii s-au pulverizat în televiziuni şi publicitate şi fac orice, numai nu cinema... Dacă s-ar aduna, şi-ar uni eforturile, ar putea să se impună nu doar la Cannes. Dar, ceea ce se întâmpla astăzi în cinematografia moldovenească e o crimă...”.

„Curtea din spate” („Backyard”) - prezentat la Cannes împreună cu alte 19 filme studenţeşti, foarte diverse ca gen, formă şi interpretare - este o lucrare de an. Pentru examenul de licenţă, Ana-Felicia Scutelnicu preconizează un lungmetraj. Îi dorim succes şi… să ne revedem la anul, pe Croisette!