Avea dreptate Octavian Goga. Cetăţile de la Nistru sunt proiectul cel mai ingenios al românităţii medievale. Fie că au rezistat invaziilor tătare, turceşti, cazace ori „pohtelor” ruseşti şi poloneze, ele au trasat, în timp, graniţa logică a ci­vilizaţiei de tip european pe care o regăsim azi, mutată, printr-un accident al istoriei, la Prut.

Nu ştiu dacă Cetatea Albă (azi în Ucraina – n.n.) e construcţia medievală de pe Nistru cea mai frumoasă, dar cu siguranţă e cea mai mare. Ea strânge între zidurile crenelate o istorie de mii de ani, de la grecii din Milet (secolul al V-lea î.Hr.) – trecând prin mâinile fenicienilor, thiriţilor, dacilor (secolul al III-lea î.Hr.), apoi din nou la greci, daci, romani, huni, bizantini, genovezi până la romani. Pe vremea lui Burebista, cetatea purta numele de Thiras. După 1392, pe vremea lui Petru I Muşat, Alexandru cel Mare şi Ştefan al II-lea, Cetatea Albă este întărită, lărgită.

E cucerită de turci în 1450 şi numită Akkerman, dar reintră în stăpânirea Moldovei pe timpul lui Alexandru Vodă şi al lui Ştefan cel Mare. Cetatea Albă era considerată, alături de Cetatea Chilia (la gurile Dunării), „poarta creştinătăţii” şi „cheia a toată Ţara Moldovei, a Ungariei şi Ţării de pe Dunăre” sau „plămânii Moldovei”. Cetatea a fost cucerită de otomani în 1484 iar din 1812 intră sub stăpânire rusească. În timpul săpăturilor arheologice, între 1927-1930, când cetatea aparţinea României, aici au fost făcute numeroase descoperiri care atestă înflorirea întregii zone, pe vremea cât a făcut parte din zestrea Moldovei.

Din păcate, nici unul dintre adevărurile istorice despre acea perioadă nu este prezentat de ghizii cetăţii, care preferă să le spună turiştilor o istorie ciuntită. Semnele mistificării sunt vizibile încă de la intrare. Frumoasa stemă de piatră cu bourul Moldovei, crinul şi roza lui Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost desprinsă de la locul ei. Pentru a acoperi golul lăsat, a fost pus deasupra un dreptunghi de lemn, pictat, reprezentând stema actuală a Cetăţii Albe. Pliantele şi cărţile de prezentare pe care le poţi cumpăra la intrare sunt tipărite numai în rusă şi ucraineană. Dacă ai noroc, găseşti şi un flintic de pliant în limba engleză, unde nu e pomenită nici o perioadă istorică, nici un voievod roman.

De la ghizi poţi afla însă că „Ştefan Basarab a fost un domnitor al Moldovei de la care se trage şi denumirea veche a acestei regi­uni” sau că „în 1919, fără să fie invitate, armatele româneşti au cotropit Basarabia iar în 1940 Sta­lin a înaintat o notă de protest în urma căreia te­ritoriul a fost eliberat de către soldaţii sovietici”…

Am trecut de mai multe ori pe lânga cetatea Tighinei („trecătoare”; azi în Transnistria – n.n.), aproape fără speranţa că voi putea păşi, într-o zi, înăuntrul zidurilor sale sobre care, până nu demult, adăposteau arsenalul armatei a 14-a ruse. Mă gândeam, pe atunci, că un acccident, o explozie ar fi putut face o gaură în istorie, spulberând una dintre cele mai importante cetăţi medievale nistrene. La finele secolului al XV-lea, Ştefan cel Mare a construit aici o întăritură din pământ şi lemn (o „palanca”), menită să apere trecerea de tătari. Ulterior, otomanii cuceresc Tighina de la Petru Rareş şi întăresc locul cu o fortăreaţă din piatră numită Bender.

Cetatea rezistă în decursul se­colelor câtorva atacuri şi e ocupată definitiv de ruşi, în 1812. Ea se află pe malul stâng al Nistrului şi e înconjurată de trei rânduri de ziduri. Câteva dintre fostele dependinţe au fost folosite drept cazărmi pentru armata a 14-a. Astăzi, în interior se găseşte doar o clădire din piatră, actualul muzeu al cetăţii. La Tighina s-a refugiat, timp de 4 ani, între 1709-1713, şi regele suedez Carol al XII-lea, după înfrângerea de la Poltava.

Cetatea Soroca (azi în Republica Moldova – n.n.) a fost menţionată documentar în 1499, când boierii din sfatul domnesc al Moldovei au parafat tratatul de pace cu polonezii care fuseseră zdrobiţi în Codrii Cosminului de Ştefan Vodă. „Dacă ne uităm la arhitectura cetăţii, ne spune Nicolae Bulat, istoricul care are misiunea să apere istoria românilor de mucegaiul propagandei sovietice, ea se aseamănă cu cea a castelelor din secolele XIV-XV şi cred că a fost construită o dată cu Ho­tinul şi cu Tighina, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în timpul domniilor lui Petru Muşat şi Ale­xandru cel Bun.” „Cetatea noastră a fost construită pentru a crea o frontieră politică la Nistru. Peste Nistru era altă ţară, altă cultură, alt popor. Acolo era stepa sălbatică.”

Înclin să cred că Hotinul (azi în Ucraina – n.n.) este cea mai frumoasă dintre cetăţile medievale româneşti de la Răsărit. Poate şi pentru că am văzut-o într-o toamnă ca aceasta de-acum, când Soarele odihnea blând pe firul de apă abia plecat din izvoare. Hotinul are ziduri înalte, înfipte în stratul de rocă pe care, potrivit legendei, un rege dac construise, mai demult, şi el, o „davă”. În se­colul al XIV-lea, Alexandru cel Bun stăpânea deja cetatea. Ca destin istoric, Hotinul a trecut des de la un domnitor la altul. Reparaţiile şi adăugirile făcute de arhitecţii lui Ştefan cel Mare se pot urmări însă şi azi, deşi n-ar trebui să ne-aşteptam ca ucrainenii să marcheze acest lucru.

În 1538, generalul polonez Tarnovski îi aruncă zidurile în aer. Petru Rareş le restabileşte sporind capacitatea de apărare a cetăţii. Ion Vodă recucereşte Hotinul, vremelnic înstrăinat, şi pune cetatea sub stăpânirea legitimă a moldovenilor, până în 1712, când cade sub turci. Conside­rată de Cantemir „vrednică de a se socoti cea mai frumoasă şi mai mare decât celelalte cetăţi ale Moldovei”, cetatea Hotinului ajunge, ulterior, să fie stăpânită de ruşi, îşi pierde importanţa iar în 1856 e desfiinţată şi lăsată pradă uitării.

În diferite momente al istoriei civilizaţiei europene, de-a lungul Nistrului s-a ridicat un şir de cetăţi care au stat de strajă, de patrulare şi de război la frontierele Europei creştine, fiind zidul de apărare al lumii civilizate. Împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul (secolul al X-lea), în Cartea de învăţătură adresată fiului său, Romanos, menţionează mai multe cetăţi pe Nistru, premergătoare celor medievale: „Să ştii că pe partea această a râului Nistru, în ţinutul dinspre Bulgaria, la vadurile peste acest râu, se află cetăţi pustii: prima cetate este numită de către pecenegi Aspron (albă), deoarece pietrele ei par foarte albe; a doua cetate Tungate (paşnică), a treia cetate Cra­cnacate (de strajă), a patra cetate Salmacate (de patrulare), a cincea cetate Sacacate (de pari), a şasea cetate Gheucate (de război)”.

„Arheologii” Tighinei

„Pe parcursul vizitei, am văzut puţini soldaţi, însă o privire spre pavilionul cu garajele maşinilor militare indică o prezenţă armată apreciabilă. Suntem totuşi pe teritoriul unei baze militare. Doar cetatea propriu-zisă a fost eliberată pentru turişti. Ghidul, îmbrăcat în uniformă de miliţian, cu o geacă neagră. Deasupra, Eroii ruşi sau sovietici au loc de cinste şi sunt pomeniţi numai de bine. În schimb, România e prezentată doar ca agresor. La Tighina, practic nu s-au făcut cercetări arheologice, astfel că marii „exploratori” ai cetăţii au fost chiar soldaţii ce au stat aici.

Aceştia au găsit o bună parte din exponatele din muzeu. Amuzat, ghidul ne povesteşte despre cum se făcea armata în cetate. Soldaţii descoperiseră o reţea de tuneluri care ducea spre oraş. Astfel, puteau cumpăra de acolo tot felul de produse şi, bineînţeles, tărie”, consemnează jurnalistul basarabean Lucian Reniţă.

Vezi toate fotografiile in sectiunea ALBUME DE FOTOGRAFII NOI SI ILUSTRATE VECHI