Natură vie cu mireasă, votcă, euro şi revolver

Ca să demonstreze că o iubeşte pe mireasa Vica, Valera, un mafiot basarabean bine legat, cu plete date pe spate, rulează pe antebraţ butoiaşul revolverului în care mai e un glonţ, pe urmă îşi propteşte ţeava sub bărbie, strânge din fălci şi apasă pe trăgaci. Clic sec, e rândul lui Vlad, mirele român. Cu ochii umezi, Vlad refuză revolverul: “Vica e însărcinată. Sunt tată”. Nu vă spun ce se întâmplă mai departe, merită să vedeţi.

Îşi mai imagina cineva o asemenea scenă în filmul unui regizor român tânăr, după ani lungi de minimalism? Nuntă în Basarabia al lui Napoleon Helmis are toate “păcatele” tratate cu dispreţ de fanii duri ai minimalismului: melodramă, comedie de situaţii, momente serioase, politice, secvenţe muzicale, dialoguri spumoase, montaj activ, chiar accentuat, mizanscenă foarte prezentă. Cadrele lungi sunt absente, actorii, foarte bine aleşi, joacă cu faţa la aparat, nu cu ceafa sau călcâiele. Helmis are curajul să pună la un loc dragostea dintre Vlad şi Vica, ciocnirea culturală dintre români şi basarabeni (“Nu vreau să mai aud o vorbă rusească! Să cânte o sârbă oltenească!”), o poezie dedicată lui Otto, un pekinez mort, cedarea Basarabiei de către armata română în iunie-iulie 1940, dispreţul intelectualului patriot basarabean pentru Mitici (“Regăţeni mancurţi, plecaţi la voi acasă!”), o beţie crâncenă asezonată cu scrumbii sărate şi un strip-tease.

În Nuntă în Basarabia se întâmplă lucruri. Suntem departe de austeritatea epică a minimalismului. E un film făcut în primul rând pentru public, pentru publicul din România şi Basarabia, nu neapărat pentru premii la festivalurile internaţionale. Napoleon Helmis vrea să-i facă pe români să râdă şi ei râd (am regăsit ceva din umorul grotesc-tandru al scenelor de chef din California Dreamin al lui Cristian Nemescu), vrea să-şi mai şteargă cineva şi câte o lacrimă, şi am văzut şi asta. Nu doreşte ca filmul său să fie cap de şcoală, nu doreşte să-l înscrie în vreun curent la modă, îi e de-ajuns un film bine făcut, antrenant, care pur şi simplu te binedispune. Şi când greşeşte, ca în finalul în plus, lipit după cel real, al deznodământului luptei pentru Vica dintre Vlad şi Valera care închide sursele de tensiune dramatică ale filmului, Helmis o face cu umor – damicelele de Chişinău care concurează ad hoc ca să ajungă stele trecând prin patul marelui “impresar” oltean fiind o secvenţă formaniană amuzantă.

Nuntă în Basarabia se aşază într-o zonă mereu defavorizată a cinematografiei româneşti, situată între “simboalele”, metafizica, mesajita care-i caracterizează pe “profunziştii” de dinainte de ’89 şi realismul înverşunat, pândit de plictiseală al minimaliştilor douămiişti – filmul popular de bun gust (a nu se confunda cu kivetschuri în genul celor produse de S. Nicolaescu sau G. Saizescu).

Astfel de filme fac coloana vertebrală a unei cinematografii profesioniste.

Cronica de Cristian Tudor Popescu