Cât de sinceră era această propunere?

La începutul anului 1991, Partidul Comunist al Moldovei acceptă formal sistemul pluripartidic, dar încearcă să-şi menţină dominaţia asupra vieţii politice prin diferite stratageme. Una dintre acestea era recunoaşterea unor schimbări şi reforme pe care le-a boicotat la un moment dat sau le-a promovat sub presiune. 

Introducerea legislaţiei lingvistice, de exemplu, a fost adoptată în 31 august 1989 ca urmare a presiunii societăţii civile, a opiniei publice, coordonată atunci de Frontul Popular. CC al PCM pierduse enorm din autoritate din cauza poziţiei conservatoare a primului secretar Simion Grossu, după aceasta centrul de putere şi de adoptare a deciziilor transferându-se spre Sovietul Suprem. Acum 20 de ani, PCM era condus de Grigore Eremei, ultimul său prim secretar. 

Într-un document platformă a PCM cu privire la reconcilierea naţională şi socială, comuniştii de la Chişinău exprimau câteva idei interesante. Astfel, adoptarea limbii române drept limbă de stat şi introducerea alfabetului latin era interpretată post-factum ca un eveniment important ce avea menirea să restabilească drepturile pierdute ale majorităţii populaţiei RSS Moldova. 

O altă ideea era că noua Constituţie a RSS Moldova – e drept, văzută ca parte a unei federaţii sovietice reînnoite – trebuie să se bazeze pe prioritatea Declaraţiei drepturilor omului adoptată de ONU asupra legilor RSSM şi URSS şi care ar fi urmat să conţină afirmarea dreptului tuturor cetăţenilor, indiferent de apartenenţa etnică, religioasă, lingvistică – la viaţă, libertate şi fericire (aşa cum prevedea constituţia americană). Partidul Comunist al Moldovei se exprima pentru un sistem politic prezidenţial: acesta urma să aibă dreptul de veto la orice lege adoptată de parlament cu mai puţin de 2/3 din voturi; în caz de criză politică, preşedintele putea ridica chestiunea demiterii guvernului în consens cu puterea legislativă şi deţinea prerogativa de a iniţia referendum pe diferite probleme, inclusiv pe cea a dizolvării înainte de termen a parlamentului şi organizării alegerilor anticipate. 

Comuniştii moldoveni împărtăşeau aceste idei în speranţa că postul de preşedinte le va reveni lor. În caz contrar, comuniştii trebuiau să boicoteze sistemul pentru care optau. 

Aşa se întâmplă şi astăzi, când PCRM-ul, care îşi asumă oficial moştenirea PCM, nu doreşte să voteze un preşedinte din afara partidului şi pledează pentru aprofundarea crizei politice în speranţa că eventualele noi alegeri anticipate să le dea câştig de cauză. 

PCM nu insista oficial asupra inevitabilităţii rămânerii Moldovei în cadrul Uniunii Sovietice, precizând că decizia finală va fi adoptată prin referendum, stabilit pentru 17 martie 1991. Dar există un element relevant, chiar intrigant, în noua platformă a partidului. Era vorba de promisiunea ca după 5 ani de la semnarea noului tratat unional, Chişinăul să ridice problema retrasării hotarului cu Ucraina „în contextul echităţii istorice care trebuie să aibă loc în corespundere cu voinţa populaţiei care locuieşte pe aceste teritorii, şi a principiului de autodeterminare a naţiunilor în cadrul negocierilor paşnice cu participarea URSS, RSS Ucrainene, RSS Moldova şi sub supravegherea comitetului corespunzător al ONU”. 

Exista un memoriu adresat de CC al PCM lui Stalin în 1946 cu privire la retrocedarea teritoriilor basarabene din sud şi nord, dar de ce comuniştii locali îşi aduc aminte de revendicarea respectivă abia în al 25-lea ceas? Cât de sinceră era această propunere? Nu cumva era special lansată ca să inducă în eroare opinia publică şi să-i determine pe cei indecişi să voteze la referendumul din martie 1991 pentru perpetuarea aflării Moldovei în imperiul sovietic?