Luna aceasta se împlinesc 69 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă (regiunea Cernăuţi, azi după raptul sovietic al nordului Bucovinei istorice, Ucraina). Desigur sunt forţe politice mai depărtate sau mai apropiate de spaţiul ancestral, istoric, românesc, care  sunt interesate de-a arunca negura uitării veşnice asupra crimelor asupra umanităţii făcute de către imperiul satanic roşu, pentru care de la război încoace nu a răspuns nimeni. Şi  în mod normal nici nu o va mai face, ţinând cont de lipsa bunului simţ ce caracterizează politica marilor – trecute sau prezente – imperii. Totuşi, aşa cum am afirmat în prefaţarea făcută unei cărţi de memorialistică editată de Societatea Culturală „Ştefan cel Mare”-Bucovina, pe care o conduc, - „Dacă Dumnezeu mai iartă, Istoria nu iartă niciodată !”  (D. Tochiţa, Români de pe valea Siretului, victime ale ocupaţiei nordului Bucovinei şi terorii bolşevice, 1999, Suceava).

Aşa cum se ştie, dacă înfrângerea şi disoluţia imperiilor vecine nouă (Austro-Ungaria şi Rusia capitalistă), la sfârşitul primului război mondial, ne-a permis făurirea - după mai bine de un mileniu (!!!) de la formarea românilor ca popor   -  în sfârşit a statului unitar, în schimb, în anii ultimei conflagraţii mondiale trupul României Mari a fost grav ciuntit de şacalii vecini (mare parte din Transilvania, Basarabia şi nordul Bucovinei). Desigur, despre 28 iunie 1940, sărbătorit şi acum în Ucraina..., s-a scris mult în ultimii 20 de ani.

Exact la un an de la semnarea unuia dintre cele mai odioase tratate din istoria umanităţii (Ribbentrop-Molotov), la 23 august 1940, reprezentanţii României în comisia mixtă sovieto-română de la Odessa înaintau părţii ocupante un proiect al unui tratat care reglementa evacuarea - prin intermediul unor comisii mixte la Chişinău şi Cernăuţi -  militarilor români, angajaţilor din administraţie, precum şi a populaţiei care doreşte să se refugieze în Ţară. Peste trei zile sovieticii însă vor răspunde negativ iniţiativei. Cu toate acestea din nordul Bucovinei ruşii au permis cu totul limitat plecarea unor cetăţeni români, de anumite categorii, adesea după cum demonstrează documentele de epocă, jecmăniţi la noua frontieră impusă militar (M. Căruntu, Bucovina în al doilea război mondial, Iaşi, 2004, p. 199-200). Autorităţile sovietice de ocupaţie au căutat în mod sistematic să pună noi piedici celor care intenţionau să ceară repatriere. Starea tensională în rândurile românilor, inclusiv frica de deportări, arestări, confiscări şi represarii, îngrădirea libertăţii religioase, au generat în toamna anului 1940 o largă mişcare în favoarea plecării din zonă. În miile de ţărani, înscrişi pe liste de repatriere, se găseau  inclusiv ucraineni, tuturor refuzându-se solicitarea, pe motiv că sunt „muncitori agricoli”.

În decmbrie 1940 sovieticii închid frontiera cu totul. În schimb, colaborarea germano-sovietică va funcţiona perfect, în scopul plecării nemţilor în Germania. Profitând de ocazie, români descurcăreţi, în general orăşeni cu dare de mână, de ordinul a câteva mii de persoane, au putut părăsi regiunea sub acest auspiciu. Calvarul repatriaţilor continua... Ruşii refuzau în continuare semnarea unui tratat special de repatriere, ştiind că în cazul plecărilor masive, mitul de „eliberator” al Armatei Roşii ar fi fost grav pătat.

Un eveniment important l-a constituit reluarea în sediul miliţiei din Cernăuţi a lucrărilor comisiei de repatriere, ceea ce a creat mai ales în satele relativ apropiate de frontieră o stare deosebită de agitaţie. Ca urmare, autorităţile raionale din Hliboca au fost asaltate de un număr impresionant de cereri, la această stare de lucruri ele reacţionând cu primiri selective şi cu refuzul unor promisiuni clare. De aceea, de la frecventele treceri ilegale ale noii linii de demarcaţie din vara lui 1940, se va ajunge tot mai des la grupuri organizate şi conduse de călăuze locale cel mai adesea plătite, care cunoşteau bine realităţile zonei periculoase. Nu este cazul aici să menţionăm cu exemple concrete fenomenul fugii din gulagul comunist, unii plătind cu viaţa pe linia de demarcaţie (precum femei cu copii mici în braţe), faţă de alţii (inclusiv un mic grup constituit din  trei minori neînsoţiţi) ajungând la gestul suprem de a săruta în sfârşit, pământul sfânt al Patriei Libere şi Democrate.

Tot mai des în toamna anului 1940 grupuri tot mai mari de săteni se încumetă să fugă. Un episod de referinţă este trecerea a peste o sută de săteni din Suceveni, Ropcea, Carapciu, Cupca, Iordăneşti şi Pătrăuţi, cu femei şi copii duşi în căruţe, care s-au apărat cu arme rămase de la armata română, în momentele când au fost atacaţi de o patrulă în preajma bisericii lipoveneşti de la Fântâna Albă (azi raionul Hliboca). Intrarea lor în Rădăuţi a fost de-a dreptul triumfală, în frunte purtând tricolorul şi „fiind bine primiţi de armata noastră – după relatările unuia dintre refugiaţi – şi aclamaţi că venim de pe frontul de luptă (Ibidem, p. 209). În schimb, un grup de circa 150 de săteni din Ropcea, nu au reuşit trecerea  în ziua de 30 noiembrie 1940, fiind respinşi armat de grănicerii sovietici.

În aceste timpuri bolşevici vor apela şi la sistemul turnătorilor la N.K.V.D din rândul populaţiei, sate întregi – precum Crasna (r. Storojineţ) fiind ameninţată că dacă se va continua fuga spre ţară, se va strămuta spre răsărit întreaga populaţie, aici urmând să fie colonizaţi ucraineni. 

Iarna 1940/1041 aduce şi fortificarea liniei de demarcaţie, cu organizarea a trei sisteme de pază, în profunzimea terenului, inclusiv dotare cu câini şi minare de porţiuni din el. În 2 ianuarie 1940 un alt mare grup, de aproape 150 de tineri din Ostriţa, au reuşit să se salveze, după un conflict armat cu patrulele duşmane. În schimb, pe 7 februarie 1941 s-a înregistrat masacrul de la Lunca. Un grup de circa 370 de persoane din marginea Cernăuţilor (cartier Mahala), şi din zona apropiată au fost seceraţi de mitraliere în apropierea trecerii Prutului, fiind la un moment dat trădaţi.Iată cum relata unul dintre cei 53 de supravieţuitori care au putut în cele din urmă ajunge în libertate: „Grănicerii... trăgeau cu mitralierele din plin. Pentru a putea mai bine nimeri prada, aruncau rachete, iar câinii dresaţi s-au repezit asupra noastră. Zăpada era mare încât ne afundam în zăpadă până în gât... O parte, cei mai mulţi, au luat-o pe gheaţa Prutului, tocmai în raza puştilor mitraliere...Cei ucişi au fost aruncaţi în trei gropi comune, iar răniţii aduşi la tăcere cu lopeţile.”  (Ibidem, 212).

În primăvara anului 1941 sovieticii intensifică abuzurile în vederea colhozivizării agriculturii. Pe de altă parte se răspândeşte zvonul, întreţinut diversionist şi de autorităţi în cooperare cu N.K.V.D.-ul zonal, că se va deschide frontiera şi că se vor putea face din nou cereri pentru repatriere, ceea ce creează o adevărată stare de spirit încurajatoare pentru români, mai ales pentru cei din apropierea graniţei. Se pare că ocupantul dorea o ultimă testare a populaţiei de loialitate faţă de puterea bolşevică, elementele tulburente putând fi astfel mai uşor identificate spre deportare. Numărul mare de cereri primit la administraţia raională din Hliboca, inclusiv de la ucraineni, a surprins din nou pe ocupanţi, care însă nu au dat curs nici de această dată acestor solicitări.

Fără să renunţe la idealul lor, românii au trimis reprezentanţi prin sate spre a organiza o nouă acţiune concertată de depuneri de cereri la administraţia lor raională, în numărul estimat al celor participanţi văzând astfel şansele mărite. Fenomenul – declarat din start paşnic şi de organizatori -  se amplifică depăşind probabil şi speranţele românilor. Înafară de   bagaje minore, sătenii din Pătrăuţi, Suceveni, Cupca, Mihuceni, Prisăcăreni ş. a., au avut în grijă să ia din biserici cruci şi prapuri, subliniind prin aceasta caracterul neagresiv al cortegiului.

Fără îndoială, ziua de 1 Aprilie 1941 a intrat pentru totdeauna în calendarul crimelor contra umanităţii. Pornind din satele lor, bejenarii alcătuiau o coloană  desfăşurată după unele informaţii pe mai mulţi kilometri, după unele păreri numărând chiar câteva zeci de mii de persoane. Nici acum autorităţile din Adâncata nu au satisfăcut – şi ele însele nici nu puteau de la sine putere s-o facă – solicitările mulţimii de oameni. În această situaţie s-a hotărât plecarea în masă spre punctul de trecere de la Fântâna Albă, în timpul deplasării intonându-se cântece patriotice (Deşteaptă-te române, Trei culori, Pe al nostru steag) şi strigându-se ca auto-încurajare „Trăiască România Mare”, „Trăiască Majestatea Sa Regele Mihai”, „Trăiască Mareşalul Antonescu”. La Suceveni s-au scos trei cruci din biserică, pe care femeile le-au împodobit cu ştergare, ca la mort. În sunetul clopotelor bisericii mulţimea a îngenunchiat pe kilometri întregi înălţând rugăminţi pentru reuşită.Aveau de făcut un drum de şapte kilometri... Mai târziu, la trecerea podului peste Siret, îi aşteptau câţiva zeci de miliţieni veniţi din Hliboca, peste care mulţimea îndârjită i-a înlăturat din mers. Un incident dădu şi mai multă încredere românilor. Cavaleristul care lovise acum cu sabia una dintre cruci, rănind la braţ şi pe purtătorul său, în scurt timp se răni mortal în fuga calului.

Ajunşi în faţa miliţiei G.P.U. din Hliboca, miile de săteni au dat un ultimatum autorităţilor pentru autorizarea repatrierii lor. Fără să li se accepte nimic, în urale pentru România şi huiduieli adresate bolşevismului şi lui Stalin, masele s-au pornit la drum. Unii strigau, „Ori viaţă ori moarte, ori libertate, ori mormânt !”, dar asupra tuturor părea că se coborâse voinţa şi protecţia Celui de Sus.

Între timp sosiseră de la Cernăuţi zeci de camioane cu soldaţi de origine asiatică. Din informaţiile culese la un an după măcel, de către jurnalistul I. Dominte, care a făcut şi relatarea evenimentelor în gazeta Bucovina din 21 mai 1942, bazată pe multiple anchetări în rândul populaţiei de la Suceveni şi Cupca, o parte a coloanei a fost atacată fără milă în Suceveni, lumea împrăştiindu-se cu multe jertfe, prin grădini, poduri, beciuri şi şuri. Sute de întârziaţi venind dinspre Carapciu, au fost mitraliaţi în spatele bisericii, iar alţii în locul Fântânele şi în lunca Siretului. Practic, niciodată nu se va cunoaşte cu exactitate numărul morţilor de aici, ca şi cel al arestaţilor făcute cu acest prilej.     

La nici doi kilometri de frontieră, la ieşirea din pădurea Bohorodici, şi începerea şesului numit de localnici Toloaca Lipovenilor, drumul capului coloanei – flancată deja din trei părţi de armată - ,  a fost blocat de o tranşee plină cu soldaţi în poziţie de luptă, secondaţi în spate de cavalerie.

După foc de avertisment, un potop de gloanţe se abate asupra oamenilor, ajunşi după spusele unui supravieţuitor din Camenca, „între ciocan şi nicovală”. Începe să se tragă şi din dreapta. Purtătorii crucilor sunt seceraţi de mitraliere şi ei fără milă, murind însă cu zâmbetul pe buze şi strângând la piept sfânta povară. Oamenii au fugit care încotro, inclusiv femei şi copii, urmăriţi din lateral şi spate de focul nimicitor. 

Apoi s-a aflat că 23 de lipoveni au săpat aici o groapă mare comună pentru sute de victime.
În Monografia comunei Petriceni scrisă în acel an, s-a consemnat cifra de 1000 de victime moarte în hotarul sudic al localităţii Petriceni şi în Bahrineşti. Alte sute  au căzut   lângă biserica din Suceveni, în locul Fântânele şi pe dealul Brădet, trupele bolşevice practicând o adevărată vânătoare de oameni.

În următoarele două zile şi nopţi camioane ale armatei au cărat morţi  la destinaţii necunoscute. Desigur, nimeni nu va cunoaşte cu exactitate numărul victimelor, oficialităţile încercând o minimalizare a sa. După o informare a Serviciului   Special de Informaţii român, aflat atunci în subordinea Consiliului de Miniştrii, el se pare că varia în jurul cifrei de 200 de morţi şi circa 500 de răniţi.

Fără îndoială, masacrul de la 1 aprilie 1941 a reprezentat un refuz categoric al acceptării populaţiei (inclusiv elemente ucrainene) atât a sistemului dictaturii bolşevice pe pământ bucovinean, dar şi a ocupării samavolnice şi a acestui străvechi teritoriu românesc.