Noul roman al Părintelui Savatie este unul profetic, în măsura în care eutanasia este o problemă care vine în viteză spre noi, din viitor. Dincolo de proza fluentă, suprind miza existenţială a autorului ei: tinerii de astăzi trebuie să problematizeze în jurul unei întrebări filosofice, cu consecinţe reale, ca orice idee filosofică: merită sau nu ca viaţa să fie trăită? Şi mai ales: cine hotărăşte asta?

Din acest motiv, Diavolul este politic corect este un roman existenţialist. Iacob Kohner, personajul în jurul căruia se desfăşoară textul, este un om încă tânăr: are 4o de ani. Provine din realitatea noastră cotidiană: îşi trăieşte viaţa pe internet; e în faliment la capitolul prieteni; face figuraţie la talk-show-urile televizate; îşi toceşte nervii în disputele ideatice cu Vik, pe mess. În schimb, este viu sufleteşte: îl frământă diverse probleme existenţiale, şi mai presus de toate: nu e un superficial; „orice cuvânt îl reprezintă” fiindcă „cuvintele sunt gânduri materializate; iar gândurile unui om sunt ca şi sufletul lui”.

Într-o dimineaţă care a debutat prost, primeşte din mâna poştaşului o citaţie prin care este înştiinţat că trebuie să plătească 202 euro, taxa de eutanasiere şi cremaţie: mama sa, Roza Kohner, a fost eutanasiată la vârsta de 65 de ani, potrivit legilor statului. Nimeni nu avea voie să traiască mai mult: zilele omului, 65 de ani, pentru că aşa va vrea Statul! Ai ieşit din sfera societăţii active, eşti ajutat să ieşi complet din sfera existenţei pământeşti, fără dureri, uşor şi simplu.

Şi pentru că îmi place să citesc ultimele două romane ale Părintelui în cheie realistă, aşa se va întâmpla în lume, când Statul Dumnezeu va deveni atotputernic şi va hotărâ că a sosit vremea să răspundă el la întrebarea dacă viaţa merită sau nu să fie trăită. Statul va ridica de pe umerii persoanei această imensă problemă. Ca în Legenda Marelui Inchizitor, unde biserica- redusă la o instituţie- devine pe pământ mai puternică decât Dumnezeu şi se întoarce împotriva Lui, făcând, cu cler cu tot, jocul Antihristului. Statul va deveni principalul referent, instituţia absolută, care va norma la amănunt viaţa individului. Pentru că îmi vrea binele şi pentru că ştie el mai bine decât mine ce este bine pentru mine, va gestiona resursele naturale ale pământului, va controla numărul naşterilor,într-un cuvânt, va impune economicul ca unic reper şi loc de întâlnire al meu cu ceilalţi oameni. Va face ca marile sărbători creştine să îşi piardă semnificaţia, deviind atenţia de la Hristos la simboluri păgâne, resemnificate economic: Moş Crăciun, iepuraşul de Paşte.

Iacob Kohner este salvat în singurul mod cu putinţă într-o lume sufocată de materie: prin Cuvântul viu ieri, astăzi, de-a pururi. Deşi „în timpul lui Iacob Kohner foarte puţini oameni văzuseră o Biblie; dar şi mai puţini citiseră din ea”. Cam ca în timpurile noastre. O Biblie pe care mama sa i-o lasă, cu dragoste, moştenire învie inima muribundă a fiului. Dragostea trece, prin Cuvânt, din inima mamei în inima fiului.Pe Iakob Kohner „dragostea îl făcea să se simtă nemuritor. Pentru prima dată îşi dădu seama că nu este nici o putere în lume mai mare decât dragostea. Nici chiar moartea.”
Că iubirea ca moartea e de tare... Idee centrală, după mine, în viziunea Părintelui Savatie despre lume.