Intr-o scrisoare facuta publica, presedintele Asociaţiei culturale istroromâne „Andrei Glavina", Emil Petru Ratiu, saluta mentionarea pentru intaia oara a istroromanilor intr-o declaratie comuna a primilor ministrii din Romania si Croatia, transmite Romanian Global News.

"Abandonarea gravă a comunităţii istroromâne de către toate guvernele româneşti precedente, până la Domnul Emil Boc, a dus şi la menţinerea în post la ambasada de la Zagreb, a unor precedenţi ambasadori incapabili, fără niciun interes pentru conaţionalii noştri din Istria", e arata in scrisoarea asociatiei istroromane.

Romanian Global News publica textul integral al scrisorii asociatiei "Andrei Glavina" :

"Salutăm cu mare satisfacţie menţionarea pentru întâia oară a Istroromânilor de către primul ministru al României şi recunoaşterea explicită a importanţei lor pentru limba şi naţiunea mamă, în Declaraţia comună româno-croată din 28 ianuarie 2011.

Abandonarea gravă a comunităţii istroromâne de către toate guvernele româneşti precedente, până la Domnul Emil Boc, a dus şi la menţinerea în post la ambasada de la Zagreb, a unor precedenţi ambasadori incapabili, fără niciun interes pentru conaţionalii noştri din Istria.

Aceasta a facilitat aplicarea formulei –„divide et impera"- de despărţire a Românilor din Balcani de poporul român, prin născocirea lingvistică pusă la punct în Serbia, de împărţire în Valahi şi Români a fiilor aceluiaşi popor, pentru a-i slăbi şi desnaţionaliza mai uşor, încercându-se în ultimul timp, de către unii şi în Croaţia, eliminarea sintagmei „istroromâni", justificată de endoetnonimul documentat istoric de „Rumări" şi înlocuirea sa cu acela de „Vlasi". În acest fel, Istroromânii devin un popor fără legătură de limbă şi istorie cu ceilalţi Români, justificându-se lipsa lor de recunoaştere legală şi de drepturi, fiind mai uşor de asimilat de către naţiunea majoritară.

Apreciem de aceea că ar fi necesară susţinerea de către guvernul român a unei desbateri pe această temă, contra acelor falşi „specialişti" care neagă termenul de istroromân, de convocat chiar în Croaţia, stat democratic, cu întrunirea a specialişti care au studiat istoria şi filologia istroromânilor şi examinarea ei şi de Academia Română, cel mai înalt for cultural competent. (Vezi memoriul nostru înaintat la 30 iulie 2010 guvernului şi Academiei române.)

Apreciem deasemeni că „sprijinul din partea autorităţilor croate pentru conservarea acestui bun cultural comun" care „ va fi extrem de apreciat de România" trebuie să se facă prin aplicarea strictă a standardelor europene, a „Chartei europene a limbilor regionale sau minoritare", prin introducerea dialectului şi a limbii literare în programul de învăţământ şcolar, aşa cum este preconizat şi în Proiectul de Rezoluţie Nr. 11595, depus de deputatul în Adunarea parlamentară a Consiliului Europei, Dl. Vlad Cubreacov –„La situation culturelle difficile de la minorite istroroumaine particulierement menacee"-, iar nu prin pseudosoluţii, tip „Vlasi", de reducere a Istroromânilor la o comunitate folcloristică, sau de muzeu, aşa cum încearcă unii să o facă.

Considerăm deasemeni că este necesară monitorizarea din partea guvernului român - la care prin experienţa pe care am acumulat-o, dacă este necesar, ne putem da contribuţia- pentru evaluarea sprijinului real acordat comunităţii istroromâne din Croaţia, în acord cu standardele europene ale Chartei limbilor regionale sau minoritare şi cel acordat în România minorităţii caraşovene croate.

Ne exprimăm convingerea că, astfel cum afirmă Domnul Prim Ministru Emil Boc, comunitatea istroromână este „un bun cultural comun" al Croaţiei şi al României, chiar al Europei, şi salvarea ei este o sarcină de onoare, atât a Croaţiei cât şi a României, care trebuie să o asiste prin personal didactic, manuale şcolare, etc., pentru a menţine în continuare prezenţa ei. "

Emil Petru Raţiu, Preşedinte al Asociaţiei culturale istroromâne „Andrei Glavina"

Romanian Global News precizeaza ca Istroromânii reprezintă o comunitate romaneasca de circa 3.000 de locuitori din vestul Croaţiei. În propriul dialect ei se numesc rumâri, însă istroromânii de la sud de Şuşneviţa au adoptat endominul de "vlaşi".

Cunoscuţi de localnici sub numele ciribiri şi de către filologi ca vlahii din Istria, locuitorii acestor sate sunt remarcabili pentru supravieţuirea lor lingvistică. În ultimul secol numărul acestora a scăzut de la 10.000 la doar 3000, şi aceştia fiind ameninţaţi cu asimilarea. Astăzi există o mică diasporă istro-română în oraşul italian Trieste din nordul peninsulei Istria şi o altă diasporă care nu depăşeşte 500 de persoane în SUA, concentrată la New York. Există un număr de câteva zeci de istro-români răsfiraţi în Canada, Australia şi Noua Zeelandă.

Istroromânii sunt concentraţi în special în opt localităţi din partea croată a peninsulei Istria şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei. În Croaţia este vorba de satul Žejane/Jeiăni (cel mai mare dintre ele, situat la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, judeţul (županija) Primorsko-goranski, precum şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d'Arsa şi cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan, judeţul (županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localităţile Golac şi Polijane.

Multe surse vorbesc şi despre alte localităţi din peninsula Istria, cum ar fi Dolinšćina, Draga, Dražina, Gradinje, Grobnik, Jelavići, Miheli, Trkovci, Perasi, în care există astăzi vorbitori ai dialectului istro-român. Se mai cunoaşte că acum şapte decenii existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilazzo, Santa Lucia, Ceravizzo, Cărbune, Cărniţa, Stara Guna, Corte Alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Liţul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodiţe şi altele.

Toponimia peninsulei ne demonstrează însă o prezenţă masivă a istro-românilor în evul mediu: două aşezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbulişte, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricici. În 1896, Teodor T. Burada publica o listă de 114 localităţi sau cătune istriote populate altădată de români şi care îşi pierduseră în secolul XIX limba maternă, dar mai păstrau un şir de caracteristici etnice româneşti. Primul istoric care i-a descris pe istro-români a fost triestinul Manarutta, cunoscut ca Fratele Irineo della Croce.

El scria în 1698 că aceştia aveau „o limbă proprie a lor similară limbii române. De aceea, ei se numesc între ei, în propria lor limbă, Rumeri" şi că locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado. De asemenea, până în secolul XIX istro-românii mai locuiau într-un număr destul de mare şi în insulele Veglia/Krk şi Cherso/Cres din Marea Adriatică. Românii de pe aceste insule sunt complet asimilaţi. Tot mai mulţi cercetători şi ziarişti români sau străini care au vizitat Istria confirmă că numărul vorbitorilor de istro-română scade vertiginos şi alarmant, aceştia fiind într-un stadiu avansat de deznaţionalizare.