La 24 ianuarie se împlinesc 152 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Una dintre personalităţile care au contribuit în mod determinant la realizarea acestui mare act istoric, a fost Mihail Kogălniceanu.

Secolul al XIX-lea românesc a fost marcat de personalitatea proeminentă şi plurivalentă a lui Mihail Kogălniceanu.

Nicolae Iorga îl numea „cea mai mare minte în epoca de regenerare a poporului său", iar A.D. Xenopol l-a desemnat drept „una din acele naturi alese, ce cu greu încap câte două alături într-un veac; pentru care timpul cât l-a trăit a fost prea scurt, şi spaţiul în care i-a fost învoit să se mişte prea neîncăpător, spre a dezvolta uriaşa putere a concepţiilor, cugetărilor şi năzuinţelor lui".

Înzestrat cu o mare bogăţie de idei, alimentată print-un studiu neîncetat, în decursul întregii sale vieţi, M. Kogălniceanu a urmat o singură idee: înălţarea neamului său.

Şi într-adevăr, nu este moment marcant al istoriei poporului român, începând cu mijlocul veacului al XIX-lea, la care Mihail Kogălniceanu să nu fi luat parte, înnobilându-l şi dinamizându-l cu forţa copleşitoare a spiritului său luminat şi profund patriotiic. Este prezent în revoluţia română de la 1848-1849, elaborând programe revoluţionare dintre cele mai radicale; în 1859, împreună cu Alexandru Ioan Cuza, şi alţi entuziaşti, având şi sprijinul poporului, pune piatra de temelie la edificiul statului modern prin unirea Moldovei cu Muntenia. Alături de domnitor elaborează şi înfăptuieşte un vast program de reforme democratice remarcabile.

A fost viţă din neamul răzăşesc al Kogălnicenilor, cu pământuri în ţinutul Fălciu încă din secolul al XVI-lea, dar care îşi trag numele de la apa râuleţulu Cogâlnic, situat în vechiul judeţ basarabean Orhei, afluent al Răutului.

Născut la 6 septembrie 1817, la Iaşi, a fost fiul marelui vornic Ilie Kogălniceanu şi al Catincăi, născută Stavilă, care, rămasă orfană, a fost crescută în familia viitorului domnitor al Moldovei, Mihail Sturdza.

Mihail Kogălniceanu a studiat în ţară şi peste hotare, în Franţa şi la Berlin.

La 20 de ani, în 1837, scria din Berlin surorilor sale: „Dacă voi mai revedea vreodată patria mea, va fi numai pentru ca s-o servesc şi să-mi jertfesc viaţa pentru ea, dacă va fi nevoie". Aceasta este nu numai o declaraţie romantică a tinereţii, şi în spiritul vremii, ci şi un adevărat crez de conduită şi activitate pe care l-a urmat cu tenacitate toată viaţa. Tânărul Kogălniceanu era convins, în temeiul adevărurilor istorice, cercetate personal, că „din toate ţările Europei orientale, Moldova şi Muntenia sunt aproape cel mai puţin cunoscute", deşi istoria acestor ţări „este plină de fapte eroice, care ar fi putut fi spre onoare chiar şi grecilor şi romanilor". Aşa a apărut, tipărită la Berlin în 1837, o impresionantă sinteză ştiinţifică modernă privind istoria românilor, cu titlul „Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des valaques Transdanubiens" (Istoria Munteniei, Moldovei şi a românilor de peste Dunăre), din care a publicat doar primul volum, de peste 300 pagini.

Alte două scrieri, prima fiind o schiţă amplă a limbii şi literaturii române, cu referiri la istoriografie, legislaţie şi creaţie populară, iar alta în care susţine necesitatea eliberării ţiganilor robi, ambele apărute tot la Berlin, completau efortul ştiinţific al tânărului Kogălniceanu şi anunţau, după expresia lui Nicolae Iorga „răsărirea unei minţi geniale".

Revine în Moldova, în 1838, cu o solidă pregătire intelectuală şi hotărât să-şi pună toată puterea de muncă în slujba poporului său:„N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume". Timp de un deceniu (1838-1848), Mihail Kogălniceanu a desfăşurat o intensă activitate cultural-ştiinţifică, a fost scriitor, istoric, patron-tipograf, editor de izvoare, traducător, profesor, publicist-fondator al „Daciei Literare" (1840), „Arhiva Românească" (1840), „Propăşirea" (1843), a practicat avocatura etc. Prin sintezele şi studiile sale, prin opera de pionierat în editarea izvoarelor, prin concepţia sa despre scrierea şi predarea istoriei românilor, M. Kogălniceanu rămâne precursorul de la care se raportează istoriografia naţională.

Istoricul preceda (şi va dubla permanent), creatorul de istorie de mai târziu, când declara că „astăzi nu numai că scriem, dar facem istorie". În luna noiembrie 1843, la 26 de ani, după ce – în urma unui efort intelectual impresionant – a dat la iveală vechile opere ale cronicarilor noştri în cunoscuta colecţie „Arhiva Românească", Kogălniceanu, în calitate de profesor la Academia Mihăileană din Iaşi, a rostit memorabilul său „Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională". Acest discurs are valoarea unui manifest-testament, lăsat generaţiilor viitoare, cu idei mereu actuale. La conţinutul şi la actualitatea acestui discurs, precum şi la ampla sa operă oratorică în parlamentul României, în fapt, la întreaga activitate politico-diplomatică a lui Mihai Kogălniceanu, se referea N. Iorga într-o conferinţă susţinută la radio Bucureşti, în februarie 1935, când afirma că „Ceea ce deosebeşte pe Mihail Kogălniceanu de toţi contemporanii săi e cât de nou şi de viu e atăzi. Nimic în ideile sale nu aparţine unui trecut isprăvit [...]" – afirmaţie ce îşi păstrează pe deplin valabilitatea.

„Istoria, spunea Mihail Kogălniceanu, trebuie să fie, şi a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor şi a fiecărui om îndeosebi, pentru că fiecare stare, fiecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoielele sale, învăţătură la neştiinţa sa, îndemn la slavă şi la faptă bună [...]. Istoria ne este necesară chiar şi pentru apărarea drepturilor noastre împotriva naţiunilor străine". Acestea sunt doar câteva din ideile-forţă desprinse din amintitul discurs rostit de Mihail Kogălniceanu la Academia Mihăileană din Iaşi, în 1843, fiind suspendat de la catedră chiar după celebra sa lecţie de deschidere a cursului de istorie naţională.

Revenit în Moldova, în 1849, după o perioadă de refugiu, a fost numit, pentru un timp, de către noul domnitor Grigore Alexandru Ghica, în înalte funcţii administrativ-politice.

Unirea a apărut românilor ca un obiectiv fundamental, ca o "cheie de boltă", cum o caracterizase Mihail Kogalniceanu în august 1848, în manifestul politic al revoluţionarilor moldoveni - "Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova".

În timpul războiului din Crimeea (1853-1856), când se profila o nouă ordine politică în sud-estul Europei, Mihail Kogălniceanu s-a situat între fruntaşii mişcării unioniste româneşti. În octombrie 1855, a întemeiat ziarul „Steaua Dunării", a fost printre iniţiatorii constituirii Societăţii „Unirea", a figurat printre membrii deosebit de activi ai Comitetului Central al Unirii din Iaşi, creat la 7 februarie 1857. Comentând, peste câţiva ani, activitatea unioniştilor moldoveni în perioada Adunărilor ad-hoc, Kogălniceanu declara următoarele în Adunarea Moldovei: "Cine a fost în capul mişcarii? A fost Comitetul Unirii din Iaşi compus din vreo 10 membri, din care am fost şi eu unul. Ţara ştie cât a lucrat acest comitet".

O contribuţie preţioasă, în acţiunea naţională pentru Unirea Principatelor, a avut-o în cadrul dezbaterilor Divanului ad-hoc a Moldovei (oct. 1857), unde a prezentat un proiect de rezoluţie, fixând ca nimeni altul doleanţele românilor pentru Unire şi Neatârnare. Acesta cuprindea principiile unei viitoare organizări a Ţărilor Române: autonomia şi neutralitatea Principatelor Moldova şi Muntenia, unirea lor într-un singur stat sub numele de România, prinţ străin, ereditar, dintr-o familie domnitoare europeană, guvern reprezentativ şi constituţional etc., propunând şi reprezentanţilor marilor puteri ale Europei să contribuie la „învierea României unite şi autonome".

În şedinţa istorică de la 5 ianuarie 1859 a Adunării Elective a Modovei, Divanul ad-hoc, după laborioase dezbateri, a votat proiectul de rezoluţie privind organizarea viitoare a Principatelor Române, elaborat şi prezentat de Mihail Kogălniceanu. După ce, în prealabil a cerut să fie şters de pe lista candidaţilor la domnie, Kogălniceanu a susţinut alegerea colonelului Al.I. Cuza ca domn al Moldovei.

După depunerea jurământului de către Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, a urcat la tribuna Adunării Elective, rostind un nemuritor discurs: „După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre Domnul. Prin înălţarea Ta pe Tronul lui Ştefan cel Mare, s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română... Fii dar omul epocii: fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta ca domn, fii bun, mai ales pentru acei pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi... Nu uita că cincizeci de deputaţi te-au ales Domn, însă ai să domneşti peste două milioane de români... Alegându-te pre Tine Domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă – om nou".

La 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este ales Domn şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel Unirea celor doua ţări române.

Dupa Unire, a fost membru al Comisiei Centrale de la Focşani (mart. 1859), preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne (apr. 1860- ian. 1861) al Moldovei, deţinând şi interimatul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1860).

A dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern.

Devenit fără ezitare mâna dreaptă a Domnitorului, M. Kogălniceanu, a fost Preşedinte al Consiliului de Miniştri al României (oct. 1863 – ian. 1865), Guvernul care a asigurat înfăptuirea celor mai grandioase reforme social-politice şi culturale din istoria tânărului stat naţional modern; totodată a fost şi ministru de Interne (oct. 1863 - iul. 1864), apoi şi ministru al Internelor, Agriculturii şi Lucrărilor Publice (iul. 1864 - ian. 1865).

M. Kogălniceanu nu a aderat la „Monstruasa coaliţie", din 1866, care l-a obligat pe Al. I. Cuza să abdice. În 1873 în cuvântul de rămas-bun în faţa sicriului deschis al lui Cuza Vodă la Ruginoasa, menţiona: "Nu greşelile, ci faptele mari ale lui Cuza Vodă aduseră a lui detronare".

Mihail Kogălniceanu a avut un rol inconfundabil în apriga bătălie diplomatică de după războiul de neatârnare din 1877-1878 pentru recunoaşterea internaţională a Independenţei României şi afirmarera ei între statele moderne ale Europei.

La 60 de ani, în memorabila zi de 9 mai 1877, proclamă în faţa corpurilor leguitoare ale ţării independenţa de stat a României: „Suntem independenţi: suntem o naţiune de sinestătătoare!" Aceste cuvinte rostite de către Mihail Kogălniceanu în faţa Adunării Deputaţilor, într-un amplu şi vibrant discurs, au devenit emblematice pentru întreaga istorie a naţiunii române de atunci încoace. „Noi trebuie să dovedim că suntem o naţiune vie, trebuie să dovedim că avem conştiinţa misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem sacrificii pentru ca să păstrăm această ţară şi drepturile ei pentru copiii noştri [...] Vrem să fim independenţi, pentru că vrem să trăim cu viaţa noastră proprie, pentru că nu mai vrem să mai pătimim pentru greşelile altora [...]", spunea Mihail Kogălniceanu cu această ocazie.

Articol pregătit de Biblioteca Naţională din Basarabia.

Producător, radio Vocea Basarabiei, 22 ianuarie 2011, pentru rubrica „Editorialele Istoriei"