Romanii de pe pustii
adăugat 09 septembrie 2008, 20:29, la Social
Sunt batrani acum si este greu de crezut ca viata lor a avut si o tinerete: s-au nascut "sub romani", au trait "sub rusi" si vor sfarsi intre kazahi sau kargazi, dupa "noroc"...Au trait greu acesti basarabeni, in multimea de kazahi sau kirghizi, priviti cu curiozitate de cei din jur, descoperiti cu greu de Bucuresti si anonimi pentru guvernele unor republici care nu ii considera un grup etnic. Valul istoriei i-a aruncat in pusta asiatica si mai mult ca sigur, multi dintre copiii sau nepotii lor vor ramane, ireversibil, rusofoni. Majoritatea au fost stramutati fortat in gulag-urile sovietice, precum cel din Karaganda, incepand cu anii '40, dar mai exista urmasii celor care, dupa 1910, au migrat spre Kazahstan pentru a obtine pamant mai mult. Si mai sunt si cei care, tineri fiind si imbatati de indemnurile revolutionare sovietice, plecau prin anii '50 sa ajute la destelenirea stepei si la plantarea de panselute in iadul kazah. Simion Plamadeala, Stefan Cerescu, Nicolae Puskis, Vasile Varvariuc, Pavel Cazan, Aurel Sarbu, Viorica Groza din Kazahstan dar si "kirghizii" Alexandru Tiper sau Petre Gorciuc marcheaza cu viata, sanatatea si credinta lor, o epoca prea putin cunoscuta si prea mult timp ignorata. O epoca perfida care, intr-un final, a esuat in contradictii: in tara numita Romania, poetul Mihai Eminescu a ajuns sa fie considerat "cadavrul din debaraua poporului", iar in indepartatul Kazahstan, la 6000 de kilometri distanta, romanul Simion Plamadeala a ajuns sa-si vanda la propriu haina de pe el, pentru a cumpara un volum de Eminescu. Au fost "vremuri interesante", in care butada "noaptea e un sfetnic bun", s-a transformat in "noaptea e un sfesnic bun", cand toata lumea statea cu lumanarea la usa, in asteptarea descinderilor CEKA, NKVD sau mai-noul KGB. Pentru Vasile Varvariuc, traitor acum in orasul kazah Isak, pe ulita Gogolea, viata s-a decis tot intr-o noapte.
"Era Siberia si era frig in tot sufletul nostru!"
"La ora 04.00 au bocanit muscalii (rusii- n.n.) la usa, au venit cu pustile si-au citit declaratia de arest. Mie mi-a povestit tata toate astea, ca era noapte si erau cu totii speriati", povesteste Varvariuc. "Au venit repede neamurile ca pe vremea aceea toata lumea statea cu urechea la usa si s-a aflat imediat. Au venit neamurile si i-au ajutat sa stranga lucruri, jale mare a fost atunci. I-o dus muscalii la gara, i-o incarcat in vagoane pentru vite. Au mers atunci trei saptamani cu trinul de la solan, cum ii ziceam noi. Tata se numea Gheorghe, era mijlociu, nu era bogat, era si Martor al lui Iehova si fiindca n-a pus mana pe arma, il pedepsisera in '45. O fost judecat sa il impuste, dar i-au schimbat sentinta cu 25 de ani la inchisoare, la Arhanghelsk. Scrie in Biblie ca nu poti sa ucizi, iar tata respectase Biblia. La urma, i-au taiat din pedeapsa, l-au batut si l-au dus la inchisoare, de a sezut cinci ani acolo, la Arhanghelsk. In 1950 s-a intors acasa, ca era din Edinet, iar in '51, in primavara, l-au ridicat din nou, i-au luat atunci si casa, si pamant. In casa s-a mutat presidatele (presedintele- n.n.) de colhoz. Bag seama ca de aceea nu ne-au dat voie sovieticii sa ne intoarcem acasa, in Basarabia: ca sa nu ne cerem lucrurile inapoi! I-au dus la Tomsk, deportati "pe vecie". Eu m-am nascut in '58, in satul Zereanovsk si am copilarit cu ucraini, cu tot soiul de neamuri de deportati. Acolo m-am nascut eu, Dumnezeu i-a ajutat sa invinga pe parintii mei, ca era foamete cand i-a deportat si era frig de minus patruzeci de grade, cu ciubote! Era Siberia si era frig in tot sufletul nostru!"
"La Militie trebuia sa te abdicesti..."
"Am gatat acolo trei clase si ne rugam noi, noua - ca pe vremile acelea bisericile erau inchise, ei tineau in biserici tot felul de "scladuri" (produse-n.n.). Ce stiam eu, atunci? Cumintel am fost, ma jucam cu copii iatasi si ucraini in ulita noastra, jucam cijac, un fel de leapsa, mergeam cu roata sau mergeam la scaldat in Ciulam. Ne-a crescut biata mama, ca aveam vaca, si porci, si gradina mare cu legume. N-aveam drept acolo la nimic, dar ne-am straduit a trai. Stiu ca pana in '66, eram supravegheati, toata ziua trebuia sa mergi la militie sa te abdicesti acolo. Din '68, ne-am mutat intre cazaci, la Alma Ata, pret de 50 de kilometric distanta - e acolo orasul Isak. Cand painea era 10 copeici, noi am vandut statului - ca asa era atunci - casa noastra cu 700 de ruble. La Alma Ata am imprumutat bani si am platit 4000 de ruble pe o casa. Dupa ce in Siberia am putut lucra numai in colhoz, ca altundeva nu puteai lucra - la Isak am putut lucra peste tot, faceam la dam, la case, adica in constructii. La colhoz nu primeam bani, numai secara si paine, dupa numarul de trudozile care le aveai la munca. Mancam ca la noi acasa - si maliga, si cartofi, si galusti, si ciorbe, Domnul ne-a dat! Eram mutati acum si mama lucra la sovhoz, iar tata la Prizbost, asa ca eu am lepadat scoala de zi cand aveam 15 ani si de-atunci, seara tarziu mergeam sa invat, iar ziua lucram cu tata. La 19 ani stiam totul. Apoi, am invatat sa fiu sofer si am lucrat 35 de ani, la tobosi (autobus-n.n.) dar si la altele."
"La Chisinau, situatia tot nu-i buna"
Vasile Varvariuc este insurat in Kazahstan, cu o rusoaica. Zice ca are un copil, dar nu il intreb cu ce limba a fost el obisnuit. Sunt curios, insa, daca s-ar mai intoarce in locurile unde au trait buneii sai. "Acolo, la Chisinau, situatia tot nu-i buna", zice Varvariuc fara nicio ezitare. "Daca era unita (cu Romania - n.n.), poate ne intorceam". Vasile Varvariuc nu uita sa adauge ca, in 35 de ani de soferie, nu a avut niciun accident. Intr-adevar, singurele accidente pe care omul simplu Varvariuc nu a reusit sa le evite in viata sa, au fost accidentele istoriei...
Festivism mioritic
Istoria triumfalismului mioritic isi adauga zilnic noi secvente la Ministerul Afacerilor Externe, in numele unor realitati de dansii inovate. S-a vazut aceasta la cea mai recenta activitate organizata de MAE si de o prelungire fireasca a sa - Departamentul pentru Relatiile cu Romanii de Pretutindeni, care au adus la Bucuresti, 10 etnici romani din Kazahstan si Kargastan, i-au plimbat putin pe sub nasul presei si i-au ascuns rapid in limuzine, punctand decisiv pentru o ieftina publicitate. Daca luam in considerare faptul ca timpul afectat discutiilor intre jurnalisti si cei 10 romani a fost semnificativ mai mic decat timpul in care oficialii MAE au tinut discursuri pentru invitati si pentru bliturile aparatelor foto, ni s-a parut ca din derularea acestui proiect, societatea romaneasca, in ansamblu, nu a avut niciun castig. Practic, "timpul limitat" nu a permis sa se afle mare lucru despre grozavia istoriei recente a unor romani din Basarabia, stramutati dupa 1941 de Soviete prin diverse coclauri ale imperiului URSS. Am putut afla insa ce viteza de reactie au reprezentantii mass-media la indemnuri de genul : "Vine ministru'! Intrati!", Intalnirea s-a terminat! Iesiti!". Semn ca, pentru orice drum pe care-l deschid, romanii sunt pregatiti sa tranteasca o balega, chiar atunci cand este vorba de apropiatii lor de departe.
‹ înapoi la Ultimele Ştiri |
sus ▲