Basarabia s-a confruntat cu pericolul dezintegrării teritoriale, în cel mai serios mod, şi la hotarul anilor 1917-1918. Dar atunci Sfatul Ţării, în pofida tuturor greutăţilor, a ştiut să facă faţă situaţiei, nepermiţând forţelor antinaţionale să-şi facă mendrele.

S-o luăm, însă, de la capăt. Este bine cunoscut faptul că la 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării, pornind de la ideea că mişcarea naţională din provincie evolua pe fundalul evenimentelor din Rusia şi se conforma, evident, unor legităţi generale, a fost nevoit să proclame statalitatea Basarabiei, altfel spus, să proclame Republica Democratică Moldovenească (RDM). Acest eveniment a semnificat, de fapt, un prim pas în direcţia desprinderii ţinutului de Rusia.

După ce a format, în zilele de 7-8 decembrie 1917, guvernul RDM (în frunte cu Pantelimon Erhan), Parlamentul basarabean a purces la anumite reorganizări administrative şi în teritoriu. Aceste reorganizări, însă, s-au dovedit a fi puţin eficiente pentru consolidarea organelor locale ale puterii de stat, care, în principiu, erau reprezentate de aceleaşi structuri de pe timpul ţarismului şi al revoluţiei democratice ruse din februarie 1917.

Pe de altă parte, situaţia extrem de încordată de atunci nici nu permitea efectuarea unor schimbări mai radicale în ceea ce priveşte crearea de noi organe locale ale puterii de stat. Practic, totul s-a redus la aceea că funcţionarii vechi din organele administrative locale au fost, pur şi simplu, siliţi să depună jurământ Sfatului Ţării şi tinerei Republici Democratice Moldoveneşti. Aceasta o confirmă şi Ion Inculeţ, care scrie în cunoscuta sa carte de amintiri următoarele: „Imediat după formarea Guvernului, au fost numiţi comisarii judeţeni şi celelalte autorităţi judeţene şi comunale. De fapt, lucrurile se petreceau cu totul altfel. Toţi comisarii judeţeni şi toate autorităţile locale, numite încă de Guvernul rus, jurau credinţă Sfatului Ţării, depunând astfel la dispoziţia organului suprem al Basarabiei puterea şi autoritatea ce o deţineau de la Sfatul rus, iar Guvernul Republicii îi confirma în funcţiile lor ca deţinători ai puterii şi autorităţii izvorâte de la Republica Democratică Moldovenească” (Vezi: Ion Inculeţ. O revoluţie trăită. Chişinău, 1994, p. 122).

E clar, deci, că lipsa acută de personal instruit a şi constituit cauza principală ce a determinat, la acel moment, forurile conducătoare ale RDM să păstreze cadrele vechi în structurile administraţiei publice locale. De aici şi greutăţile enorme, pe care le întâmpinau în teritoriu Sfatul Ţării şi guvernul basarabean, în sensul că administraţia locală se împotrivea cu înverşunare oricăror schimbări, ea „nefăcând faţă cerinţelor timpului”. Mai mult decât atât: pe alocuri, în special, în judeţul Cetatea Albă, această administraţie nu numai că „nu făcea faţă cerinţelor timpului”, ci „profitând de slăbiciunea tânărului stat moldovenesc... urmărea chiar scopul de a dezintegra Basarabia”. (Gheorghe E. Cojocaru. Integrarea Basarabiei în cadrul României. 1918-1923. Bucureşti, 1997, p. 26). Or, deja la 16 decembrie 1917, apoi şi la 16 ianuarie 1918, zemstva judeţului respectiv, dominată de reprezentanţi ai populaţiei minoritare (în special, de ucraineni şi ruşi), s-a pronunţat pentru alipirea teritoriului dat la Ucraina. Numai graţie reacţiei prompte a Chişinăului, în primul rând, a Directorului General de interne Vladimir Cristi, precum şi poziţiei intransigente a consilierilor germani şi moldoveni, conjugate cu acţiunile armatei române, sosite atunci în Basarabia la invitaţia organelor legale ale puterii, această intenţie murdară a putut fi curmată.

În hotărârea adoptată de adunarea lărgită a zemstvei judeţului Cetatea Albă la 16 ianuarie 1918 se spunea deschis că acest teritoriu trebuie „să se alipească la Republica ucraineană... având credinţa că Ucraina se va dezvolta în legătură strânsă cu celelalte regiuni ale Rusiei”, iar învăţătorul bulgaro-găgăuz V.N. Iskimji, şi el membru al acelei zemstve, în aceleaşi scopuri perfide, considera, nici mai mult, nici mai puţin, că s-ar „proceda mult mai bine, dacă în zona respectivă s-ar proclama o republică autonomă a Bugeacului (iată de unde a fost preluată ideea creării actualei autonomii de la Comrat - V.P.), care să intre în componenţa federaţiei ruseşti”. (Ştefan Ciobanu. Unirea Basarabiei. Chişinău, 1993, p. 195).

Pe de altă parte, consilierii germani, neacceptând o astfel de hotărâre, au declarat răspicat, în cadrul aceleiaşi adunări, că „ţinutul Akkermanului, făcând parte din Basarabia,... trebuie să urmeze soarta Basarabiei”. (Ibidem, p. 196).

Aşadar, în perioada analizată, integritatea teritorială a Basarabiei a putut fi păstrată doar cu ajutorul armatei române, care nu numai că a pus capăt dezmăţului organizat de zemstva judeţului Cetatea Albă, dar a instaurat ordinea şi liniştea în întreaga provincie, inclusiv în capitala ei, unde „front-otdel”-ul bolşevic urzea planuri antinaţionale şi încerca să destabilizeze situaţia. În legătură cu aceasta, oare cum ar mai putea fi calificate afirmaţiile unor autori contemporani de la Chişinău, inclusiv cele ale lui Victor Stepaniuc, conform cărora la începutul anului 1918 armata română, trecând Prutul, ar fi săvârşit o agresiune militară împotriva „poporului moldovenesc”? (Vezi: Victor Stepaniuc. Statalitatea poporului moldovenesc. Chişinău, 2005).