Se mai întâmpla ca organele de represiune din URSS să nu-i pună la zid chiar pe toţi cetăţenii luaţi cu hapca. Însă de multe ori sentinţele care stabileau privaţiune de libertate erau adresate… oamenilor din morminte.

 De notat mai întâi că locurile îngropării românilor basarabeni arestaţi şi deportaţi în anul 1941 au rămas până astăzi necunoscute. La gara Tiraspol, bărbaţii au fost smulşi brutal din sânul familiilor şi trimişi în ultimul lor drum spre lagărul din localitatea Ivdel, denumit prescurtat Ivdel-lag, situat la şase sute de kilometri nord de oraşul Sverdlovsk şi la vreo cinci mii de kilometri de Basarabia. Nimeni nu s-a mai întors de acolo, iar despre soarta celor dispăruţi s-a aflat abia peste jumătate de secol.

Ivdel-lag, un Auschwitz al basarabenilor

Aşezat în păduri de nepătruns, printre mine de extragere a zăcămintelor, Ivdel-lag devenise un abator unde se vărsa neîntrerupt sânge românesc, iar ulterior şi german. Peste treizeci de mii de deţinuţi se aflau concomitent în această fabrică a morţii. E o cifră de două ori mai mare chiar decât a lagărului nazist din Auschwitz. Ca mod de exterminare umană însă aceste două maşinării ale iadului se asemănau în totalitate.

Să ne amintim, naziştii îi întâmpinau pe cei sortiţi la Auschwitz cu lozinca „Arbeit macht frei!” („Munca te face liber”), pe când sovieticii ţineau afişat deasupra porţilor la Ivdel-lag sloganul rusesc „Dobro pojalovat’!” („Bine aţi venit!”), iar întemniţaţii trebuia să cânte organizat în toată ziua „Ia drugoi takoi strany ne znaiu, gde tak vol’no dyşit celovek” (Nu cunosc o altă ţară în care omul să respire atât de liber).

Mai avem încă de studiat şi de aflat numărul total al concetăţenilor noştri căzuţi în această măcelărie „primitoare”. Momentan, dispunem doar de câteva cifre extrase din arhivele SIS, care se referă la unele localităţi din raionul Străşeni: Pănăşeşti – 8 persoane exterminate, Recea şi Zubreşti – câte trei, Tătăreşti – 4 morţi în Ivdel-lag, Chirianca şi Rădeni – câte doi… Aproape că nu există localitate în Basarabia care să nu-şi aibă feciorii săi pierduţi acolo.

Ritmuri de omucidere

Se mai întâmpla ca organele de represiune din URSS să nu-i pună la zid chiar pe toţi cei luaţi cu hapca. Însă de multe ori sentinţele care stabileau privaţiune de libertate erau adresate… oamenilor din morminte.

Ridicaţi în noaptea de 13 iunie 1941 fiind îmbrânciţi de arme ruseşti, conaţionalii noştri au ajuns la Ivdel-lag abia spre toamnă. Examenul medical impus de NKVD imediat urmărea doar scopul de a stabili nivelul de rezistenţă fizică al fiecăruia, cu recomandările de rigoare: „bun pentru munci grele”, „…mai grele” şi „…grele de tot”. Odată ascunşi după sârma ghimpată, oamenii nu mai aveau cale de întoarcere.

La vârsta de 44 de ani, Tudorache Focşa, un bărbat înalt şi voinic, activist politic în România Regală, a fost strivit în doar câteva luni, aflându-şi „vinovăţia” aberantă doar cu o săptămână până la trecerea în nefiinţă. S-a stins umilit la 12 decembrie 1941, adus la grele suferinţe şi slăbit până la 36 de kilograme. (Dosarul nr. 03714/08789, instrumentat de Direcţia NKVD Sverdlovsk)

De atâţia oameni omorâţi pe bandă rulantă, sovieticii nu reuşeau să ţină toată evidenţa defuncţilor. Astfel, abia la 24 ianuarie anul următor, anchetatorii i-au făcut rechizitoriul, cu învinuirea oficială „român, fost membru al partidelor contrarevoluţionare, fost primar” şi i-au anunţat zece ani privaţiune de libertate. Doar în primăvară, torţionarii au descoperit că omul nu mai este în viaţă şi au închis dosarul. Despre moartea lui Tudorache Focşa din Tătăreşti, Străşeni, rudele au aflat tocmai după 69 de ani!

Nimeni nu vroia să moară

O judecată bolşevică după moarte l-a ajuns şi pe Petrea Ţârdea, din aceeaşi localitate, şi el fost primar, membru activ al Partidului Naţional Ţărănesc din România şi luptător antisovietic. Concluzia „comisiei medicale” a lagărului (afişată la pag. 14 a dosarului nr. 03249/25751 instrumentat de Direcţia NKVD Sverdlovsk) declară, literalmente, următoarele: „Certificat precum că deţinutul Ţârdea Petru a fost supus examenului medical pe data de 5 august 1941 şi a fost recunoscut apt pentru munci grele”. Omul care trebuia să împlinească în câteva luni vârsta de şaizeci de ani a rezistat doar până la 28 martie 1942. S-a stins din viaţă în chinuri groaznice, slăbit şi ars de dorul Patriei, fără să înţeleagă din ce sălbătăcie poate să pornească un asemenea tratament inuman.

Dar iată că, la 24 iunie 1942, adică peste trei luni din ziua fatală, „Osoboe soveşceanie pri NKVD SSSR” („Deliberarea extraordinară pe lângă NKVD al URSS”) îl condamnă pe răposatul Petrea Ţîrdea la opt (!) ani privaţiune de libertate…

Asemenea cazuri, în care basarabenii aruncaţi pe veci în gropi siberiene necunoscute mai erau şi judecaţi pe deasupra, am identificat în mai multe dosare. După cum vedem, malaxorul sovietic de anihilat destine umane depăşea până şi limitele absurdului.