Timişoara a fost pentru a zecea oară consecutiv gazda Festivalului Zilele Basarabiei. S-a mai făcut un pas pentru cultura din Basarabia, s-a mai construit o punte între cele două maluri, Ţara a mai aruncat o privire către sora ei mai mică şi uite aşa cele două state au mai avut răgazul să-şi amintească unul de altul. Au apucat să mai stea la un mic taifas, la un cântec, cu o carte în mână, să mai răsfoiască nişte fotografii, să dezbată… fără să aibă nevoie de vreun dicţionar sau interpret.

Întâmplarea face ca data de 27 martie, când s-a produs Unirea Basarabiei cu România, să coincidă cu Ziua Internaţională a Teatrului. Cine ştie ce socoteli oculte stau în spatele acestei coincidenţe, dar este neîndoielnic faptul că Basarabia are datoria morală de a comunica şi în limba teatrului. Şi pot să spun că o face destul de bine, lucru demonstrat de prestaţia magistrală a celor trei companii de teatru din Chişinău care s-au prezentat la Festival: Clubul Experimental de Teatru, Centrul de Arte Coliseum şi Teatrul Municipal al Unui Actor. Primul pe lista programului festivalului a fost one-woman show-ul Dorianei Talmazan, “Mame”, în regia Nicoletei Esinencu. Lucrările acestei regizoare tinere frapează prin maniera abordării unor subiecte cât se poate de actuale şi cu implicaţii cât se poate de serioase asupra fiecărui individ – un pion în deriva presiunilor sociale. Demontarea stereotipurilor, manifestul pentru libertatea de gândire şi evadarea (imposibilă?) din captivitatea unor mentalităţi inhibante ar putea fi considerate drept liniile de forţă ale piesei.

A doua zi, sâmbătă, lumina reflectoarelor teatrului “Auăleu” din Timişoara a scos la rampă trilogia americană “BASH”, de Neil LaBute, în regia lui Mihai Fusu. Patru personaje cu destine care mai de care mai zbuciumate, patru stări de spirit fluctuante prinse în trei istorii emoţionante în care cu siguranţă s-a regăsit fiecare dintre spectatori. Duminica Floriilor a fost încununată de reprezentaţii legate strict de realitatea basarabeană. “Am ce am cu poliţiştii” a scos în evidenţă condiţia tânărului (Alexandru Pleşca) cu idei progresiste de secol XXI în opoziţie cu obtuzitatea şi structura găunoasă a poliţiei adâncită în mocirla mârlăniei post-comuniste. Mândrul purtător al chipiului de miliţian îndoctrinat se pare că nu mai recurge de mult la vorbirea articulată şi la un minim de cumsecădenie omenească. Acesta se exprimă mult mai “elegant” cu bastonul aplicat cu mult angajament în cefele tineretului “debil” care protestează.

Cu siguranţă, deliciul zilei de duminică a fost recitalul de poezie din Transnistria interbelică, oferit de Mihai Fusu. Am fost puşi în faţa unor versuri deosebit de interesante prin, culmea!, noutatea şi prospeţimea (!) limbajului arhaic specific Transnistriei interbelice. Considerată fie naivă, fie revoltătoare, fie absurdă, fie propagandistică, poezia românească de dincolo de Nistru este fără îndoială un deliciu şi un descreţitor de frunţi pentru oricine are urechi să audă şi suflet vesel. Orice condamnare a agramatismelor acestei limbi stâlcite este cât se poate de inutilă şi păguboasă. Trăiască buna dispoziţie! Trăiască teatrul! Trăiască Basarabia!