"Această sărbătoare naţională este o mare cacealma. Dacă nu ar fi existat şcolile fondate de autorităţile de la Bucureşti în cadrul comunităţilor aromâne din Bulgaria, Albania, Grecia şi Macedonia, cei care militează astăzi pentru minoritate naţională nu ar mai fi vorbit în limba strămoşilor. Aşa ceva nu ar fi fost acceptat niciodată de Caragiale, Octavian Goga sau Lucian Blaga". (Ion Caramitru, 2006)

După cum bine cunoaşteţi, în ultimii ani în România cineva doreşte să mai inventeze o nouă minoritate, cea aromână.

La data de 23 mai a fiecărui an, această posibil viitoare minoritate ne invită, pe noi, românii, să participăm, alături de ea, la manifestările dedicate zilei naţionale a aromânilor.

Despre migraţia pe considerente naţionale s-au scris şi s-au publicat articole, studii, cărţi etc., deci articolul de faţă nu ar părea să fie o noutate, dar totuşi să încercăm ceva inedit.

Prăbuşirea Imperiului Otoman şi reconfigurarea teritoriilor statelor balcanice a generat probleme de natură etnică, emigrări în masă cu motivaţii diverse, s-au produs şi după cel de-al Doilea Război Mondial, în spaţiul românesc, dar şi în cel european.

Comitete de aromâni şi meglenoromâni din Peninsula Balcanică au trimis scrisori cu referire la problema emigrării spre ţara lor, România, încă din anul 1922. Problema emigrării acestora în România a fost supusă dezbaterii la primul congres naţional, desfăşurat în toamna anului 1924, la Veria (Grecia).

Toli Hagigogu, fiul lui Steriu Hagigogu, conducător al districtului Veria, într-un memoriu din 20 octombrie 1924, adresat autorităţilor române, aprecia că vorbeşte în numele „poporului român din Macedonia” şi solicita să se discute „problema colonizării în România a macedo-românilor”.

Situaţia economică precară şi permanentele molestări de natură naţională din ţările în care sălăşluiau de secole, i-a călăuzit spre ţara mamă, solicitând stabilirea în Dobrogea.

Au fost constituite o serie de delegaţii ale aromânilor şi meglenoromânilor care s-au prezentat în faţa autorităţilor române pentru a trata această colonizare, luând fiinţă şi un „comitet al emigrării”, la 3 ianuarie 1925, din care făceau parte lideri de seamă ai românilor de la sud de Dunăre.

În urma propriilor solicitări de colonizare în Dobrogea, aromânilor şi meglenoromânilor le-au fost atribuite de statul român loturile de pământ în suprafaţă de 15 ha în regiunea de frontieră, 10 ha în interiorul judeţelor, 50 arii izlaz şi 2.000 mp loc pentru casă.

Aromânii şi meglenoromânii din România îşi justifică existenţa prin asumarea românităţii strămoşilor lor. Colonizarea în România s-a realizat în scopul salvării acestora de la asimilarea la care erau supuşi în teritoriile de baştină şi pentru păstrarea caracteristicilor etno-culturale specifice.

Pentru o mai bună edificare a cititorului, dar şi a aromânilor care nu-şi cunosc adevărata istorie, supun spre analiză trei documente istorice păstrate în arhivele din România, în care lideri de seamă ai aromânilor şi ai meglenoromânilor de la sud de Dunăre se declarau români şi solicitau statului român ajutor pentru menţinerea fiinţei lor naţionale în Balcani.