Cu o doză de exagerare, se spune că majoritatea cetăţenilor americani consideră că în toate problemele nerezolvate din jurul lor este şi o parte din vina fiecăruia. Altfel spus, în loc de a arăta cu degetul unul spre altul, fiecare îşi asumă partea lui de vină. Nouă, cu regret, nu ne este caracteristică asemenea calitate. Oricine poartă vina, numai nu eu! - asta e regula generală a comportamentului nostru. Chiar şi în sensibila problemă a utilizării limbii române. (Paradoxal, pe cât de sensibilă e problema, pe atât de insensibili suntem noi vizavi de ea.)

A devenit firesc în ultimul timp să vorbim despre tot ce vrei: de drogaţi, de traficanţi, de homosexuali etc., etc. Despre limbă însă, stop! E zonă interzisă, tabu! Chiar dacă de mult s-a pierdut urma persoanei, a instituţiei care a decretat această etichetă, problema continuă să fie abordată anevoios, de parcă ar fi trântit cineva peste ea un imens bloc de granit. Dar ea există totuşi, fierbe, se acumulează ca într-un vas închis, de unde n-are cum să se evapore fără să erupă într-un moment dat, controlat sau necontrolat. De ce dar să nu vorbim de ea, cu sinceritate, cu înţelepciune, cu toleranţă. E o problemă complexă, dar nu e un balaur totuşi. Deşi are multe capete, dar, mai ales, multe cozi, anapoda încâlcite. Unele crescute de zeci şi zeci de ani, metodic, conştient, altele înmulţindu-se haotic în jurul lor, ca mătrăguna. Iar de la sine ele, după cum se vede, nu dispar. Chiar dacă rădăcinile problemei vin de demult şi de departe, în fond, vina nerezolvării ei este a noastră, căci problema e la noi în casă.

Opinia mea.

1. Fiecare dintre noi poartă o parte din vină. Refuzăm să vorbim cu alolingvii în română, refuzăm să încurajăm alolingvii să vorbească româna.

2. Nu ne arătăm suficient de binevoitori atunci când un alolingv încearcă să se exprime în română. În loc să-l încurajăm să ne vorbească limba, îi blocăm această şansă, trecând noi la rusă.

3. Nu ne respectăm noi pe noi înşine, astfel încât adeseori ne adresăm în rusă chiar şi atunci când interlocutorul nostru este şi el vorbitor de română. Din propria experienţă, am observat că, adeseori, doar după mai multe insistenţe unii încep aţi răspunde în română, semn că ei o posedă, dar refuză să o vorbească, din diverse motive, chiar dacă unii dintre ei poartă nume de Diana, Rodica, Marcel, Dan...

4. Uităm că o mare parte dintre alolingvi (de până la 30 de ani) au absolvit şcoala după 1989, şi deci au învăţat româna, cel puţin, la nivel de limbă străină, şi o înţeleg ca atare.

5. Şi statului nostru îi revine o mare parte din vină. După 1990, marea majoritate a concetăţenilor noştri începuseră să înveţe româna, cel puţin să scrie în română. Doar statul, prin politicile lui, prin diverse acţiuni, programe etc. ar fi putut asigura perpetuarea studierii limbii române de către toţi cetăţenii, astfel încât să depăşim odată şi odată problema discordiei lingvistice. Nu am în vedere aici nişte politici de marginalizare sau de limitare, nu ne este nouă caracteristic un asemenea comportament, ruşii au şcolile lor, ucrainenii - ale lor, găgăuzii, bulgarii, evreii - la fel. (La acest capitol e greu de explicat cum de a ajuns statul RM să fie tratat nu ca un protector al găgăuzilor, ci ca un impediment în calea evoluţiei lor, deşi doar mişcarea democratică din anii '90, după lungi decenii de rusificare, a pus problema redării limbii materne găgăuzilor şi bulgarilor.)

6. Limba română cu greu îşi va recăpăta locul care i se cuvine pe drept, atât timp cât în RM se va mai perpetua impardonabila dominaţie a mediilor ruseşti asupra celor locale. Există o disproporţie care a ajuns până la absurd în numărul de canale TV, în frecvenţele radio. Cine vegheză şi cine să aducă oare realitatea în consonanţă cu prevederile teoretice ale Codului audiovizualului?

... Când începi a aprofunda problema, pare a fi un sac fără fund. Dar este totuşi o problemă rezolvabilă!

Trebuie doar să începem fiecare de la noi înşine, să iubim şi să vorbim limba română!

Adică, vezi punctele 1, 2, 3... Chiar dacă este doar un fel de a aborda lucrurile.