Ferit de zgomotul oraşului, într-o casă ce te duce cu gândul la un conac boieresc, trăieşte printre tablouri, mobilă grea şi amintiri, colonelul în retragere Gheorghe Lăcătuşu. Descendent dintr-o veche familie de militari, veteranul îşi poartă vârsta asemenea unui om care încă mai are pentru ce lupta. A avut trei mari pasiuni în viaţă: Basarabia, pământul în care s-a născut, familia şi armata. Pe care le are, încă, adunate nu numai în suflet, ci şi în exponatele muzeistice  din mansarda casei sale. 

Adunate cu răbdare lucrurile stau întinse pe rafturi, pe pereţi, în vitrine. Sub bucăţi de sticlă, vremea şi uitarea şi-au vârât colţii. Totul, de la pâinea de război până la semnătura în original a mareşalului Keitel, cel care a semnat şi capitularea Germaniei, este înfăţişat, piesă cu piesă, într-o ordine creată de el. În fiecare dintre ele a pus suflet şi fiecăruia îi ştie istoria şi rostul.  

Urcă zilnic, scările înguste ale mansardei ca să-şi retrăiască... tinereţea.  De acolo, ca printr-un ochean întors, priveşte veacul de istorie adunată în micul său univers.

- Aţi ajuns la ora amintirilor,  domnule colonel...

- În momentul în care mi-am dat seama că viaţa se scurge prea iute şi amintirile pier şi când am realizat  că am o sumedenie de lucruri de la rude, prieteni şi cunoştinţe care mi-ar putea prilejui plăcerea de a retrăi oricând trecutul, atunci a început şi istoria acestui muzeu. Nu mai puţin important este faptul că soţia mea, Meri, la fel de pasionată de valorile trecutului, ca şi mine, m-a ajutat în permanenţă ca să pot realiza acest lucru. Am câteva colecţii din aproape toate domeniile, inclusiv ouă încondeiate, oale şi castroane de lut...  Muzeul, în genere, nu are o valoare materială pe care să o pot fructifica în vreun fel, însă pentru mine are acea valoarea sentimentală unică. Astfel, mă simt leagat de toţi înaintaşii mei şi de dragostea mea cea mare, Basarabia, în care m-am născut.

  Tuturor le-am păstrat câte un loc în inimă şi, bineînţeles, în muzeul meu de la mansardă. Fiecare obiect are povestea lui. Adunate, ele formează romanul fascinant al unei numeroase şi distinse familii de militari de carieră. O familie ale cărei rădăcini pornesc din pământurile Basarabiei, de unde mulţi dintre membrii ei s-au refugiat după ultimatumul sovietic din 1940, refuzând să rămână sub ocupaţie rusească.

…Aici am o serie de uniforme, moştenite de la înaintaşii mei, dar şi unele donaţii de la colegii mei de promoţie. Spre exemplu, am uniforma generalului Victor Siminel, unchiul meu, care a fost comandantul Regimentului 2 Roşiori „Regina Maria”. Se află aici, alături de ţinuta de oraş şi ţinuta de gală, uniforma mea de sublocotenent de vânători de munte cu care am acţionat pe front, în 1944 - 1945.

- Deci nu numai viaţa dumneavoastră e aici, în această mansardă, ci şi a rudelor şi înaintaşilor dumneavoastră.

- Am avut în familie şapte generali, între care şi tatăl meu, erou al Războiului de Reîntregire. Am decoraţiile lor, am brevetele pe care le-au primit în decursul vieţii, am săbiile, am echipamentul lor...

- Unul dintre ei este, bănuiesc, bărbatul din această fotografie, îmbrăcat în uniformă militară.

- Da, este generalul Victor Siminel (1897-1981), de care vă vorbeam, vărul primar al mamei mele, Profira Lăcătuşu, şi fiu al protopopului Andronic Siminel, din Fundul Galbenii, judeţul Lăpuşna (Basarabia), ridicat el însuşi dintr-o familie de răzeşi moldoveni împământeniţi în Alcedarii Orheiului. 

- Care este povestea vieţii lui?

- Potrivit dorinţei tatălui său, Victor se hotărăşte, în 1914, să urmeze seminarul teologic din Chişinău. Dar, la izbucnirea revoluţiei bolşevice este încorporat ca elev al Şcolii de ofiţeri din Kiev. Avansat în 1917 la gradul de sublocotenent al armatei ţariste, este repartizat în Regimentul 116 Infanterie, cu care pleacă pe frontul Kareliei. Fiind grav rănit, este evacuat într-un spital de campanie. Avansat la gradul de locotenent, decorat cu Ordinul “Sfânta Ana”, pleacă din nou pe front, fiind rănit pentru a doua oară. Este decorat cu Ordinul “Sfântul Stanislav”. După ieşirea din spital se înrolează în una din cele 16 cete de ostaşi moldoveni, înfiinţate cu aprobarea generalului Șcerbaciov, adjunctul comandantului suprem al armatei ruse. Aceste cete vor constitui nucleul viitoarei Armate Basarabene.

La 27 martie 1918, locotenentul Siminel, din Regimentul 1 Husari, participă în Sfatul Ţării, la Chişinău, unde avea să se hotărască Unirea Basarabiei cu România. Legitimaţia de acces la acele lucrări poate fi văzută în muzeul familiei. 
După actul Unirii, unităţile armatei basarabene şi moldoveneşti sunt înglobate în Armata Română, Regimentul 1 Husari fiind contopit cu Regimentul 10 Călăraşi. Din acest moment, lui Victor Siminel i se deschide drumul spre o carieră militară strălucită: Şcoala de Război din Bucureşti (1928); Şcoala Superioară de Război din Paris (1930); profesor de istorie militară la Şcoala de Război din Bucureşti (1937-1939); şef de stat major al Diviziei 2 Cavalerie (1939-1941), şef de stat major al Corpului de Cavalerie, apoi comandant al Regimentului 4 Roşiori “Regina Maria”. Pentru scurt timp îndeplineşte funcţia de director general al Serviciului Special de Informaţii. Alte însărcinări importante: şeful delegaţiei militare a Înaltului Comandament Român în Comisia de redactare a Armistiţiului, şeful Comisiei militare române de legătură cu Comisia Aliată de Control. Din septembrie 1947 este consilier militar în Comisia Interministerială pentru executarea Tratatului de Pace, funcţie pe care o deţine până la trecerea în cadrul disponibil (1ianuarie1948).

Despre cariera sa militară stau mărturie 16 decoraţii militare româneşti şi străine: Ordinul “Mihai Viteazul”, “Coroana României”; “Steaua României”; “Legiunea de Onoare în grad de cavaler” (Franţa); Ordinele “Sfântul Stanislav” şi Sfânta Ana” (Rusia), “Crucea de Fier” clasa I şi clasa a II-a (Germania), Polonia Restituta, Leul Alb, Coroana Iugoslaviei ş.a. 

– Cu o tradiţie atât de remarcabilă în familie, nu e de mirare că aţi ales tot cariera militară.

-  Nu este vorba numai de acest aspect, ci de unul care a ţinut de timpul pe care l-a trăit generaţia mea. Absolvent al liceului „Marele Voevod Mihai”, din Cetatea Albă,  am reuşit la Facultatea de Drept din Iaşi. Având în vedere faptul că începuse războiul, efectiv, mă simţeam jenat să stau în aula facultăţii şi să ascult prelegerile profesorilor mei. Asta m-a îndemnat să dau examen de admitere la Şcoala militară de ofiţeri activi, alături de alţi peste o mie şi ceva de candidaţi. Era în 1943, când mulţi tineri încercau să scape de front. În momentul de faţă, din cei 411 ofiţeri din promoţia mea, mai sunt în viaţă vreo 60.  Dintre care, la întânirea cu prilejul împlinirii a 65 de ani de la absolvire, abia s-au prezentat 21 de camarazi. Restul...

- Aşa s-a născut poezia dumneavoastră “Se sting veteranii…” devenită celebră în mass-media din România.

- E adevărat. Găsiţi în ea adevărul despre noi, cei care am slujit toată viaţa    pământul şi hotarele româneşti. Pot s-o recit?

- Vă rog. 

- Priveşte, copile, cum trec veteranii
În şiruri tăcute, bătrâni luptători
Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii
Dispar în neant, anonimi călători.

Se sting veteranii, lăsaţi în uitare,
Încet, în tăcere şi-n lacrimi se sting.
Şi nimeni nu-i plânge! Pe nimeni nu doare
Că mor veteranii! Nici ei nu mai plâng!

Priveşte-i! Mai mişcă! Mai sunt încă vii!
Şi-aşteaptă să sune... un ultim atac,
Căci astăzi sunt iarăşi în linia-ntâi
Şi-aşteaptă semnalul! Şi rabdă! Şi tac!

Priveşte-i trecând, resemnaţi spre vecie,
Păşind maiestuos, ca lumea să ştie
Că n-au cerşit, nu s-au plâns, n-au crâcnit!
Au luptat, au muncit, au tăcut... şi-au murit!

 Din est până-n vest, întregul pământ
Cu sângele lor în război l-au udat.
Cu trupuri uitate sub cruci de mormânt
Tot drumul Golgotei a fost jalonat!

Iar cei ce-au scăpat de cumplitul infern
La matcă întorşi au fost aşteptaţi
Potrivit obiceiului nostru etern
La Aiud, La Sighet, La Piteşti, La Galaţi.

De-aceea, copile, când trec veteranii
Cu feţele supte, ca de sfinţi bizantini
Opreşte-te-n loc, căci ei sunt titanii
Istoriei noastre! Şi lor să te-nchini!

Sunt candele sfinte! Cât pâlpaie încă
Mai dă-le onoruri! Aceşti oameni trişti
Ţi-au clădit viitorul în piatră şi-n stâncă
Şi-au murit pentru tine, ca tu să exişti!

Şi-acuma priveşte cum trec veteranii
În şiruri tăcute, eroi cerşetori!
Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii
Dispar în neant... inutili trecători!

- Sugestive imagini. Înţeleg acum tristeţea pe care o citesc  în glasul şi în ochii dumneavoastră…
 
- Nu neg. Dar poate că mai este şi altceva...

– Ce anume?

- Am rămas cu un lucru neterminat, asta e... Anume, o carte. Este una din neliniştile mele. Îmi dau seama că timpul nu mă lasă… Merg deja pe 90 de ani.

- Şi totuşi, tatăl dumneavoastră a trăit 108 ani. Unde vă este optimismul?

- E adevărat, dar erau parcă alte vremuri… A fost cel mai bătrân militar din lume. Născut în 1891, tata,  Dumitraşcu Lăcătuşu, a fost inclus în albumul "La Grande Guerre", publicat în 1998 în Franţa. În acest album el era prezentat drept cel mai bătrân militar în viaţă dintre cei 21 de supravietuitori ai celor două războaie mondiale.  De altfel deţine un record semnificativ: este veteran a trei războaie (războiul balcanic şi cele două războaie mondiale).   
 
 – Sunt foarte valoroase colecţiile dumneavoastră, chiar şi la o primă vedere. Nu ar fi o afacere mai bună dacă le-aţi vinde?

– Nu m-am gândit niciodată să profit de pe urma acestei pasiuni şi să înstrăinez lucrurile care au aparţinut strămoşilor mei. Condiţia colecţionarului e una deosebită, aparte, el face sacrificii ca să-şi adune asemenea obiecte şi să le păstreze.

- Care consideraţi că este cel mai valoros exponat al “muzeului” dumneavoastră?  

- Cel mai valoros exponat este, din punctul meu de vedere, un exemplar din ziarul „Resboiul” de la 1877, care anunţa căderea Plevnei. Dar nu e singurul. Din păcate, povestea familiilor noastre de militari, păstrată cu grijă în fiecare din aceste obiecte de muzeu, pare să se încheie aici. Nici unul dintre urmaşii familiei mele nu a mai îmbrăţişat cariera armelor. Alte vremuri, alte mentalităţi. Mă întreb de multe ori: se va găsi, oare, un suflet nobil care să ducă mai departe spiritul şi sufletul acestei case? Cine ştie!