Se împlinesc 18 ani de la declanşarea conflictului armat de pe Nistru. Potrivit datelor statistice, în acel război au decedat 800 de persoane, 40 au fost date dispărute şi alte 3 500 au fost mutilate. Dacă ar fi să credem acestor cifre, sute de mame şi-au înmormântat feciorii, sute de copii cresc fără tată, sute de tinere soţii văduve s-au pomenit că sunt sortite să facă faţă enormelor greutăţi ale vieţii, pentru că soţii lor au căzut apărându-şi Patria.
În ziuna de 2 martie, 1992, au fost martori la toate atrocităţile organizate de cazaci. Ulterior au fost ţinuţi mai multe zile captivi, fiind puşi cu zecile în celule strâmte. Au fost torturaţi, după ce li s-au îmbrăcat veste antiglonţ, asupra lor s-a tras cu cartuşe de luptă. Discutăm cu cei, care acum 18 ani erau angajaţii Comisariatului raional de poliţie Dubăsari: maiorul pensionar Tudor Şalin, plutonierul-maior Ion Smocvin şi cu maiorul pensionar Ion Levinţa.

Ion Levința

Ion Levinţa: „Din primele clipe, după ce am cedat Comisariatul raional de poliţie, au prins a împuşca cazacii şi gardiştii în Comisariatul raional de poliţie Dubăsari şi l-au aprins. Atuncea forţe, care erau cointeresate în declanşarea războiului, au împuşcat un cazac, poate chiar ei între dânşii şi pe unul l-au rănit. Şi atunci au avut dorinţă să ne omoare pe toţi. Să ne împuşte pe toţi, când ne-au urcat în autobus, după ce am ieşit afară...”

Europa Liberă: Toţi colaboratorii Comisariatului de poliţie Dubăsari?

Ion Levinţa: „Da. Am cedat armele, că aşa a fost comanda, ne-a urcat în autobus. În autobus un cazac a dorit să arunce o grenadă să ne exploadeze, pe toţi. S-a întâmplat că a fost luată grenada de către un ataman şi s-a evitat, s-a aplanat chestia asta. Pe urmă, în Executivul raional, de asemenea, cazacii au vrut să ne împuşte. Iarăşi s-a aplanat şi situaţia ceia. Mai pe urmă, mai târziu am fost întemniţaţi toţi acolo, în Tiraspol. Unii trei săptămâni, alţii patru săptămâni au fost deţinuţi nelegitim, forţaţi, torturaţi, maltrataţi.”

Europa Liberă: Aţi fost şi Dvs cu dânşii?

Ion Levinţa: „Da. Am fost cu dânşii.”

Europa Liberă: Dumneavoastră aţi fost unul din cei care aţi fost întemniţat?

Ion Levinţa: „Da. Noi am fost întemniţaţi. Noi eram 18 colaboratori într-o cameră de unul şaptezeci lăţimea şi trei metri. Fără ferestre, fără oxigen şi ne înăduşam. Dacă cineva bătea în uşă...; că iată colegul Smocvin de câteva ori şi-a perdut cunoştinţa.”

Ion Smocvin

Ion Smocvin: „Noi am avut patru băieţi infarct la inimă.”

Europa Liberă: De ce aţi ajuns să aveţi acel infarct?

Ion Smocvin: „Ne băteau şi nu ne dădeau apă de băut.”

Europa Liberă: Motivul?

Ion Smocvin: „Să ne predăm de partea lor.”

Europa Liberă: V-aţi gândit vreo dată să treceţi de cealaltă parte?

Ion Smocvin: „Niciodată. Veneau cu Radio Pridnestrovia şi ne spuneau vorbiţi pe radio şi spuneţi că voi sunteţi vinoveţi, voi aţi împuşacţi cazacii, voi aţi început împuşcăturile – spune pe radio! Le spun că asta nu pot să spun că asta nu-i. Ei, şi de la asta bătaie şi apă nu-ţi da de băut.”

Ion Levinţa: „Dacă băteam în uşă să-l scoatem pe cel care pierdea cunoştinţa, eram bătuţi.”

Europa Liberă: Aici alături de noi şi domnul Tudor Şalin. Şi Dumneavoastră, fost angajat al Comisariatului de poliţie Dubăsari, care aţi trecut prin acel coridor al morţii. Acolo, în subsolul temniţei de la Tiraspol.

Tudor Șalin

Tudor Şalin: „Ştiau ziua de naştere la fiecare şi ne făceau „cadou”. Deoarece eu sunt în martie, 10, am fost torturat foarte puternic şi am pierdut cunoştinţa atunci.”

Europa Liberă: De ziua Dumneavostră de naştere.

Tudor Şalin: „Da. De ziua de naştere.”

Europa Liberă: Şi cum v-aţi revenit?

Tudor Şalin: „M-au udat cu apă şi mi-am revenit cu greu. Nu înţelegeam unde mă aflu.”

Ion Levinţa: „Colegul Buzilă Fiodor a fost îmbrăcat cu trei veste antiglonţ şi în ziua lui de naştere i-au făcut „cadou”. La început cu automatul l-au pus ca şi cum îl împuşcă în frunte, pe urmă la gât şi pe urmă l-a împuşcat în inimă. El a căzut jos. Când i-a scos o vestă, când a doua - una a fost spartă...; a doua, s-a găsit glontele într-a treia, între veste. În fiecare zi, fiecare luam bătaie. Era permis să te duci pentru necesităţile vitale la WC - 10 secunde. Mâncarea era stricată. Băieţii, dacă consumau această hrană şi doreau să se ducă la WC nu le permiteau. 10 secunde. Domnul Mihai Sârbu, el n-a fost afară pentru dânsul vreo 10 zile, se umflase. L-au pus să spele coridorul şi un câne, un dulău mare îl asmuţeau să-l rupă.”

Europa Liberă: De ce vă supuneau unui asemenea tratament antiuman?

Ion Levinţa: „Aşa-i în firea lor. Erau cazaci, erau batalionul „Dnestr” şi erau gardiştii. Comportamentul lor era criminal. Poate că s-au gândit că niciodată nu va fi dezvăluită această taină, dar însuşi lăuntricul lor arată cine sunt „eliberatorii” noştri. Câte o dată stăm şi ne gândim, că fără oxigen, bătut, maltratat din toate punctele de vedere...; putem să-i asociem cum făceau criminalii, fasciştii în lagărele de concentrare. Poate că mai rău. Fiindcă de acuma în aşa stare erau colaboratorii, că se vedea cum e schimbat omul, cum este slăbit, cum este demoralizat absolut.”

Tudor Şalin: „În seara ceea mi-au pus cătuşele şi am fost ridicat de pe scări şi am primit..., am emoţii...”

Europa Liberă: E greu să-ţi aminteşti acele timpuri?

Tudor Şalin: „Foarte.”

Europa Liberă: Mai rar se întâmplă să vezi pe obrazul bărbatului lacrimi.

Tudor Şalin: „Sunt amintiri foarte grele.”

Europa Liberă: Amintirile ce înseamnă – durere, suferinţă, chin, necaz, decepţie?

Tudor Şalin: „Toate. Şi necaz, şi chin, şi psihologic am fost distrus. Eram gata să fim nimiciţi pe loc, însă...”

Europa Liberă: Ați văzut moartea cu ochii Dumneavoastră?

Tudor Şalin: „Da, de câteva ori...

Europa Liberă: Hai stăpâniţi puţin emoţiile şi spuneţi ce era acolo. V-au bătut?

Tudor Şalin: „Da. Mai ales noaptea. Au fost momente că am pierdut şi conştiinţa. Am crezut că n-am să mă mai întorc.”

Europa Liberă: Atunci ce vârtsă aveaţi?

Tudor Şalin: „40 de ani. Vreau să spun că am fost interogat de către serviciile speciale din comitetul securităţii din Moscova – un colonel, care ne-a înjosit. A spus că suntem prizonieri de război şi vom fi lichidaţi.”

Europa Liberă: Aşa vi se spunea cu text deschis că veţi fi lichidaţi?

Tudor Şalin: „Da.”

Ion Levinţa: „Ne scoteau la gimnastică. Făceau un coridor. De o parte şi de alta cu bastoane de cauciuc şi câte unul. Până ieşeai afară erai bătut şi când treceai înapoi erai bătut din nou. Erau unde câte 10, unde câte 20 şi băteau numai pe unu.”

Europa Liberă: Cât timp aţi stat în detenţie?

Tudor Şalin: „Eu am stat 27 de zile şi nopţi. După ce am fost schimbaţi, ultima grupă la podul Gura Bâcului...”

Europa Liberă: Cum v-au schimbat?

Tudor Şalin: „Patru persoane – Smocvin, Ghilea, Chirilov. Starea sănătăţii a fost agravată şi ei au fost eliberaţi după indicaţiile lui Smirnov. Ne-au schimbat noaptea. Pe 27 martie, vineri, ca astăzi ţin minte, încă era frig. Eram care cu barbă, care...; însă eram bucuroşi că am fost aduşi, deoarece n-am mai crezut, că aiştea care am mai rămas, şapte ofiţeri şi patru sergenţi erau...; n-o să mai scăpăm. A doua grupă a fost schimbată pe generalul Iacovlev, la aeroport aduşi cu avionul. A fost întocmit proces verbal. S-a schimbat la nivel de indicaţii, cred. Eu socot că conducerea Moldovei a ieşit la Smirnov, încolo...”

Europa Liberă: Au vrut să vă distrugă şi fizic şi psihologic.

Ion Levinţa: „Fiindcă toţi eram tineri atunci. Acuma toţi noi suntem bolnavi.”

Tudor Şalin: „Să spun aşa, când ne-a schimbat la pod, eu am sărit la pământ şi zic, Doamne, sunt născut în cămaşă şi în pantaloni de aur.”

--------------------------

Anatol Caraman, preşedintele Asociaţiei veteranilor războiului din 1992, „Tiras-Tighina”, spune că a fost un război al Federaţiei Ruse împotriva tânărului stat Republica Moldova, cu scopul de-al menţine în sfera sa de influenţă.

Anatol Caraman: „Deci 2 marie – aceasta înseamnă ziua bărbăţiei. Ziua, atunci când noi n-am mai putut răbda asuprirea imperiului rus. I-am răspuns bărbăteşte, ne-am apărat pământul, ne-am apărat fraţii, surorile, ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu fiecărei naţiuni.”

Europa Liberă: După 18 ani de la declanşarea acestui conflict armat sângeros de la Nistru, cum vedeţi lucrurile? Cu alţi ochi? Anatol Caraman de atunci este şi Anatol Caraman de azi?

Anatol Caraman: „Practic, nu m-am schimbat. Părerile mi-au rămas aceleaşi. Sunt optimist şi cred că noi vom învinge. Independenţa va fi totuşi a noastră, până la sfârşit ne vom debarasa de influenţa aceasta a imperiului rus.”

------------------------------

Internaţionalizarea conflictului transnistrean nu a apropiat soluţionarea problemei, însă a lămurit atitudinea ţărilor vecine şi a marilor puteri faţă de acest conflict. Suportul Statelor Unite ale Americii şi Uniunii Europene s-a dovedit determinant în anumite cazuri, pentru ca Republica Moldova să reziste presiunilor economice ale Federaţiei Ruse, precum şi pentru eforturile de a-şi restabili integritatea teritorială. Acest aspect îl abordăm în studioul Europei Libere la Chişinău, împreună cu deputatul democrat Oleg Serebrean.

Oleg Serebrean: „Internaţionalizarea a fost un lucru pozitiv, pentru că nu ştim cum ar fi evoluat lucrurile, dacă nu se producea internaţionalizarea. Noi putem să fim nemulţumiţi de modul, în care decurge în momentul de faţă procesul de negocieri, sau cum a decurs.”

Europa Liberă: În acest format 5+2, sau mai degrabă între cei doi actori principali, între Chişinău şi Tiraspol?

Oleg Serebrean: „Între Chişinău şi Tiraspol, sau cum funcţionează acest mecanism. Noi n-am ştiut să utilizăm suficient de bine pârghiile acestui mecanism.”

Europa Liberă: Cum ar fi trebuit?

Oleg Serebrean

Oleg Serebrean: „Să fim mai pro-activi. Să sesizăm mai frecvent şi Washingtonul şi Bruxelles-ul, care sunt observatori în cadrul acestui proces, despre problemele care apar. Noi, mai curând, am reacţionat la ceea ce se întâmpla la Tiraspol, sau Tiraspolul era actorul făuritor de evenimente, în tot acest proces de reglementare a conflictului transnistrean. În mare parte, reuşita lor este în baza susţinerii de la Moscova. De ce să nu recunoaştem, nu doar Moscova, şi Kievul deseori ne-a jucat fiesta, deşi noi i-am crezut frecvent aliaţi şi parteneri, nu întotdeauna poziţia Kievului ne-a fost favorabilă. Uneori, s-au întâmplat momente, când procesul a fost obstrucţionat tacit, sau mai evident de Kiev, Chiar şi cu punctele vamale comune, cu monitorizarea frontierei. Vă amintiţi, că au fost anumite remarci ale ucrainenilor, legate de acest proces de control al frontierei. Sunt multe de spus la acest capitol, dar, în orice caz, nu putem omite din circuitul discuţiilor legate de Tiraspol, nici Kievul, nici Moscova, pentru că în realitate n-avem ce discuta prea mult cu Tiraspolul.

Tiraspolul nu este decât pionul în mîna Moscovei, parţial în mîna altor centre de putere, nu este deloc un factor independent. Dar nici să-i omitem pe ei. Pentru că s-a încercat şi acest scenariu, nu am putea, întrucât actorii reali, care deţin puterea în zona de Est a Republicii Moldova în momentul de faţă sunt aceste autorităţi separatiste, care, vrând-nevrând, au primit deja o legitimitate. Deci, Chişinăul dialogând cu ei aproape două decenii, semnând atâtea memorandumuri şi acorduri, i-a legitimizat. În zadar noi mai spunem acum că nu sunt un actor de drept. Orice jurist ar putea să demonstreze în momentul de faţă că Chişinăul a şi recunoscut, prin anumite acorduri, semnate cu mînă prea uşoară în anii 90, noi am recunoscut Tiraspolul ca parte aproape egală în dialog.”

Europa Liberă: Cum să interpretăm acest gest, făcut recent de către Bruxelles, anulând restricţiile pentru anumiţi funcţionari de la Tiraspol, pentru a călători în spaţiul Schengen?

Oleg Serebrean: „Putem interpreta în două feluri. Mai întâi de toate, care a fost eficienţa acestor restricţii? După mine eficienţa a fost una destul de neimportantă. A fost o victorie morală de moment a Chişinăului atunci. Nu mai mult decât atât. Dacă vrem ca dialogul să fie purtat, inclusiv în Vest - la Viena, la Helsinki, sau în altă parte - e nevoie ca aceşti oameni să se deplaseze. Pe urmă se va vedea. Oricând putem impune aceste restricţii, oricând Chişinăul poate solicita un punct de vedere din nou mai dur, mai hotărât al Occidentului. Haideţi să vedem, de data asta, cum funcţionează un mesaj pozitiv. Să încercăm să utilizăm acest mesaj pozitiv din partea autorităţilor europene. Va şti sau nu va şti Tiraspolul să aprecieze acest lucru. Va deveni sau nu mai cooperant în procesul de negocieri.”

Europa Liberă: Domnule Serebrean, recent aflându-se la Chişinău, viceministrul rus de Externe Grigore Karasin spunea, şi aici am să citez: „Grupul de militari ruşi, dislocaţi în regiunea transnistreană, îndeplinesc nişte funcţii fireşti de protecţie a depozitelor de armament”. Or, aşa cum mai spune diplomatul de la Moscova: „graţie acestui grup, oamenii trăiesc în pace, atât în Transnistria, cât şi în restul Republicii Moldova”. În opinia lui: „tocmai forţele pacificatoare sunt garantul, că nu va fi aplicată forţa. Desigur, acestea staţionează acolo, cât timp este căutată soluţia politică pentru conflictul transnistrean”, spunea Grigore Karasin. Şi asta în pofida faptului, că Moscova şi-a asumat nişte angajamente încă acum 10 ani, la summit-ul OSCE de la Istanbul. Faptul că angajamentele nu se respectă...

Oleg Serebrean: „Un angajament neonorat descalifică, politic şi moral, unul dintre protagoniştii formatului 5+2, fără îndoială. Credibilitatea Rusiei este sub semn de întrebare.”

Europa Liberă: Pentru cine?

Oleg Serebrean: „În primul rând, pentru noi ar trebui să fie. Toată problema este că noi închidem ochii. Pe mine m-a mirat reacţia, pe care au avut-o foştii guvernanţi, anumiţi oameni politici de la Chişinău, legată de ipotetica amplasare a nu ştiu cărui scut antirachetă american pe teritoriul României. Şi nimeni nu spune că pe teritoriul Republicii Moldova sunt, de fapt, trupe străine. Noi încă apelăm la acest eufemism - trupe militare străine, pentru a nu spune: trupe militare ruse pe teritoriul Republicii Moldova.”

Europa Liberă: Care ar fi explicaţia? Frica, nesiguranţa?

Oleg Serebrean: „Nu ştiu. Acest exces de politeţe diplomatică nu ştiu dacă ne face bine. Eu nu spun că noi trebuie să pornim o cruciadă antirusească, de orice natură – politică; mai ales că nu avem nici o şansă de succes. Şi atunci, când porneşti o campanie trebuie să fii sigur că nu ieşi şi învins şi ridicol în acelaşi timp din această campanie, cum s-a mai întâmplat cu alţii. Părerea mea este, însă, că totuşi şi cu demnitate trebuie să ieşim din acest lucru. Noi trebuie să reamintim, cel puţin. Nu ni se va întâmpla nimic, dacă permanent vom spune despre prezenţa trupelor militare ruse, existenţa acestei probleme, vom reitera la Moscova prezenţa pe agenda politică.”

Europa Liberă: Care rămân un factor de instabilitate.

Oleg Serebrean: „Republica Moldova nu-şi poate onora această obligaţiune teoretică de a fi stat neutru, atâta timp, cât este implicată într-un conflict. Nu există state neutre cu trupe străine pe teritoriul ei. Cineva poate spune că este un contingent redus. Nu contează. Pot fi şi doi militari. Dacă nu este acordul statului respectiv, ca aceşti doi militari să fie pe teritoriul său, e deja o situaţie de conflict. Trebuie să fim mai fermi, mai consecvenţi. Ceea ce ne lipseşte este fermitate de moment, exces, eu aş spune nebunie mai curând, decât fermitate, care vine dintr-un fel de isterie. Pe care am apăsat-o, am încercat s-o refulăm, s-o ascundem ani la rând şi ulterior, ca şi în cazul oricărei isterii, se temperează, uităm, devenim din nou excesiv de corecţi. Ei, acest tangou în relaţiile noastre cu Moscova nu ne face nici bine, nici onoare. Vreau să vă spun că descalifică onoarea Republicii Moldova la Moscova această stare de lucruri.”

Europa Liberă: Eu vă întrebam – acest angajament asumat de către Federaţia Rusă şi neonorat mai mult de 10 ani.

Oleg Serebrean: „Nu Occidentul va solicita Rusiei să se retragă de pe teritoriul Republicii Moldova, dacă noi n-o facem, cel puţin. Noi putem fi susţinuţi în acest demers de către partenerii noştri europeni şi, mai ales, de către cei americani. Dar pentru asta ar trebui să fie un semnal din partea Chişinăului. În fond, singura problemă, pe care o avem noi în momentul de faţă cu Federaţia Rusă este anume problema prezenţei militare şi sprijinirea, tacită sau deschisă de către unele forţe politice, a regimului separatist.”

Europa Liberă: Pentru că Moscova, Kremlinul condiţionează de fiecare dată – găsim soluţia politică a conflictului şi după aia vedem ce facem cu trupele staţionate.

Oleg Serebrean: „Chişinăul n-a acceptat şi nu este cazul să accepte această formulare. Chiar şi guvernarea comunistă a reuşit să evite această capcană - întâi soluţia, ulterior retragerea. Pentru că în felul ăsta există riscul ca retragerea să nu fie niciodată. Federaţia Rusă va fi cointeresată, cel puţin anumite forţe din Federaţia Rusă vor fi întotdeauna interesate, să fie tergiversată luarea unei decizii politice, vor obstrucţiona dialogul.”

Europa Liberă: Şansele soluţionării acestui conflict care mai pot fi?

Oleg Serebrean: „În mare parte depinde de şansele evoluţiei Republicii Moldolva în sine. Noi suntem atât de preocupaţi şi consumaţi de problemele noastre cotidiene, interne. Şi problema transnistreană este o problemă internă, dar ţine de dosarul politic de la Chişinău, întrucât, fiţi de acord, întâmpinăm cea de a 18 aniversare a conflictului de pe Nistru cu memorie trunchiată, umbrită de evenimentele cotidiene. Ca niciodată acest eveniment nu este mai departe de actualitate. Şi în opinia publică, în fond, problema transnistreană, trebuie s-o spunem pe şleau, a trecut undeva pe locul şapte, pe locul opt în dosarul preocupărilor.”

------------------------------

După războiul din 1992 ziariştii din dreapta Nistrului şi-au cam rărit deplasările în zona de Est a Republicii. L-am întrebat pe Alexandrul Canţâr, dacă acesta poate fi un motiv ca în presă să se scrie şi să se vorbească tot mai puţin despre acest conflict armat de la Nistru.

Alexandru Canțâr

Alexandru Canţâr: „Sunt foarte puţini care ar putea scrie, jurnalistic vorbind, în cunoştină de cauză despre cele întâmplate. Foarte puţini s-au deplasat atunci în zona de conflict, pentru a înţelege cu adevărat ce se întâmplă, la firul ierbii, ca să zic aşa, sau la adâncimea tranşeii, ce se întâmplă acolo. Îmi amintesc, că eram extrem de nemulţumit de modul superficial de a scrie despre viaţa de război de acolo. Lucrurile erau cu mult mai banale. Lucrurile erau cu mult mai murdare, dacă vreţi, în sens de disconfort uriaş al războiului, de frică, de modul diferit, în care reacţionau diferiţi oameni. Erau foarte multe lucruri disgraţioase în zona de război.”

Europa Liberă: Dar mai mult mă interesează perioada post conflictuală.

Alexandru Canţâr: „Mai degrabă s-a insistat pe un fel de mod de a scri patriotard despre cele întâmplate acolo. Eu m-aş fi aşteptat la o abordare mai critică şi mai necruţătoare faţă de noi. Faţă de cauzele acelui conflict. Faţă de modul în care ne-am comportat noi. Faţă de explicaţiile morţii atâtor şi atâtor oameni. Faţă de faptul, că mulţi tineri au fost caliciţi din lipsă de talent militar, din iresponsabilitate militară, poate, în unele cazuri. Sau poate, pentru că aşa s-a întâmplat. Nimeni nu şi-a pus la un moment dat, în perioada post conflict, de după război, nu şi-a pus problema, să analizeze cu meticulozitate diferite greşeli, poate...

Europa Liberă: Dar cum să înţeleg – între timp puţini au rămas din jurnalişti, care au cunoscut adevăratul război de la Nistru. Au venit alţii, ziarişti mai tineri, care mai puţin cunosc despre adevăr.

Alexandru Canţâr: „Păi sigur, că au venit jurnalişti, care nu cunosc în general nimic despre activitatea jurnalistică în condiţii de război. Un tânăr sau o tânără jurnalistă de astăzi nu ştie nimic, în afară de ceea ce a învăţat la şcoală şi, poate, eventual, dacă a avut vreun curs de comportament în condiţii de război, sau în condiţii de conflict. Ei nu cunosc, în general, ce s-a întâmplat.”

Europa Liberă: Şi totuşi, în ajun de 2 martie mai toată presa este inundată de articole despre ceea ce s-a întâmplat atunci, în 92.

Alexandru Canţâr: „Bineînţeles că da. Se procedează foarte simplu: sunt abordaţi combatanţii, veteranii acelui război, care sunt rugaţi să povestească şi, bineînţeles, aceşti oameni vorbesc despre ceva. Dar eu am o rezervă faţă de ceea ce spun aceşti oameni. Aceşti oameni, care merită tot respectul şi majoritatea sau extrem de mulţi dintre ei sunt nedreptăţiţi până în prezent de către stat, ca militari care au fost chemaţi la datorie. Atunci, când este vorba de ceea ce spun ei jurnaliştilor, nu au capacitatea să-şi dea seama, cum este auzit acest mesaj al lor. Ei nu ştiu ce să spună neapărat. Ei, la un moment dat, se simt atraşi într-un fel de clişee, pe care tot jurnaliştii le impun.

Am întâlnit foarte rar situaţii, când jurnalistul reuşea să-l facă pe acest om, care a avut o experienţă uriaşă, extrem de dureroasă, să fie sincer şi să vorbească. Sincer în ce sens? În sensul, ca să nu vorbească în limbajul de lemn, pe care îl încurajează jurnalistul. Să-l facă să se simtă firesc. Să nu se sfiească să vorbească foarte simplu de tot ce a fost greu, urât, rău, frumos, nemaipomenit de frumos, eroic uneori. În multe cazuri, despre frica, care i-a cuprins pe foarte mulţi dintre cei, care se aflau acolo. Aici e adevărul despre război. Şi cred că poate unicii jurnalişti, care au avut o abordare mai echilibrată, au fost cei străini. Atâta cât am apucat să-i cunosc atunci.

Jurnalişti occidentali, care aveau criterii de etică, aveau sentimentul acut al datoriei de jurnalist şi aveau experienţă în asemenea situaţii de război. Unele dintre lucruri, pe care le-am citit, scrise de colegii noştri occidentali, în special britanici, mi s-au părut un model de abordare jurnalistică a unor asemena situaţii. Prin contrast cu ce scria şi presa rusă, şi, aş îndrăzni, şi presa noastră moldovenească. Pentru că şi presa noastră moldovenească, îndrăznesc cu regret să spun, a fost extrem de unilaterală uneori. Bănuiesc că ai fost o excepţie fericită în privinţa asta...”