În cea de-a III Ediţie a proiectului „În 20 ani”, Basarabeni.ro l-a avut ca invitat special pe D-nul Doctor- Arhitect Alexandru Budişteanu. În prima parte a dialogului D-nul Budiştenu ne povesteşte despre amintirile d-lui din copilăria petrecută în orasul Bălţi, începutul celui de-al Doilea Război Mondial, 28 iunie şi venirea soviecilor, eliberarea Basarabiei de către români, refugierea în Transilvania.... Amintiri cutremurătoare şi experienţe inedite, toate în prima parte a dialogului!

Ana Cristiuc: Bine v-am găsit, D-le Budişteanu, în cea de-a treia ediţie a media-proiectului „În 20 ani” !

Alexandru Budişteanu:  Îmi pare bine, mă simt onorat, particip la această discuţie cu mare plăcere!

Ana Cristiuc: D-le Budişteanu, dvs. v-aţi născut în România, în judeţul Bălţi, povestiţi-ne, ce amintiri aveţi despre oraş din timpurile copilăriei dvs.?

Alexandru Budişteanu: Trebuie să vă corectez că nu m-am născut în judeţul Bălţi, m-am născut în Judeţul Iaşi. De ce? Pentru că după Primul Război Mondial  a fost  o hotărâre foarte înteleaptă: ca o parte din judeţele de lângă  Prut, conform tradiţiei şi  împărţirilor administrative vechi, să ţină parţial de judeţele de partea cealalta a Prutului. De exemplu:  judeţul Botoşani şi judeţul Iaşi aveau o porţiune pe partea stângă a Prutului.  Acea porţiune, care era la Pîrliţa, în Basarabia , făcea parte din  judeţul Iaşi, deci în actele mele scria judeţul Iaşi. Totul a fost bine până prin anii  ‘50 când, fiind student, am mers să-mi schimb buletinul de identitate. Întrebat de ofiţerul de poliţie: ”Ia ascultă, tovarăşe, ca să mergi la Pîrliţa îţi trebuie paşaport sau nu? Eu am răspuns: “-Da, îmi trebuie! Iar el: Eram sigur! Pa! “Născut în URSS.”

Aşa, brusc, am devenit născut în URSS. La părinţii mei în acte permanent era scris: “Născut în URSS”. Tatăl meu era din judeţul Bălţi, iar mama mea era din Judeţul Tighina.  Eu am devenit născut în URSS cu întârziere. Deci, m-am născut în comuna Pîrliţa, judeţul Iaşi, apoi judeţul Bălţi. Acolo s-au cunoscut părinţii mei, care erau profesori la gimnaziu din oraş.  Eu am petrecut, în Bălţi, copilăria şi o parte din adolescenţă. Am amintiri foarte frumoase din perioada aceea, era perioada României Mari. La Bălţi am avut o viaţă fumoasă, acolo am început studiile primare şi liceale. Am avut norocul să fiu elev  la un liceu de elită – Liceul “Ion Creangă”, liceu foarte bun din acea perioadă.  Pe lângă români în oraş traia şi o populaţie evreiască destul de importantă, erau şi alţi străini, dar foarte puţini. Nici pe departe nu se compară situaţia de atunci cu cea de astăzi.

În acele vremuri tatăl meu lucra la Administraţia Financiară, el terminase Facultatea de Ştiinţe Fizico-Chimice de la Universitatea din Iaşi. Mama mea a terminat studiul Limbii Franceze tot la Universitatea din Iaşi. Aşa s-au cunoscut şi  aşa au ajuns profesori la Pîrliţa, unde m-am născut eu.

În această existenţă frumoasă şi liniştită a venit ca un trăsnet ştirea  din 27 iunie, când am aflat de la radio  că URSS a prezentat un ultiumatum României să-i retrocedeze Basarabia şi o parte din Bucovina de Nord ca un fel de compensaţie că a fost sub stăpânire românească. A fost un întreg dezastru pentru noi. Sigur că aveam intenţia să ne refugiem, dar a existat o problemă: sovieticii deja  ajunseseră  cu trupele   la Prut şi, fără a respecta condiţiile aşa-zisei  retrageri, controlau trecerea peste Prut. În asemenea situaţie tatăl meu nu a vrut  să rişte pentru că el fusese ofiţer în armata ţaristă - lucru care din fericire nu s-a ştiut, nici eu nu ştiam. Atunci, tata a zis să rămânem pe loc. Nu aveam bogăţii, nu eram exploatatori şi am rămas pe loc. Am avut multe probleme, stând un an de zile sub ocupaţia sovietică. Am văzut primele deportări. Ştiu cum este să te trezeşti dimineaţa şi să constaţi că vecinii de pe partea dreaptă şi stângă au dispărut, au fost deportaţi în Siberia şi după aceea  nu-i va mai vedea nimeni niciodată.

Vreau să mă refer  la un lucru foarte supărător şi dureros - anume faptul cum s-au retras armatele române în anul 1940. De fapt, am scris aceste lucruri în cartea mea  “Între istorie şi judecata posterităţii” pe care am şi puplicat-o. A fost un şoc mare pentru noi: brusc totul s-a schimbat, s-a trecut la alfabetul chirilic, am devenit parte a RSSM.

Mi-aduc aminte: când s-a trecut de la alfabetul românesc la cel chirilic şi la limba rusă, nimeni nu a ţinut să ne întrebe ce credem noi, în 24 ore s-a făcut trecerea. Iar acum când s-a pus problema revenirii la alfabetul latin, tot basarabenii, săracii, se văicăreau cum o să înveţe să scrie.

După  un an, în 1941 a început războiul şi vreau să fie foarte clar înţeles că noi am fost eliberaţi! Când aud acum spunându-se că  faşciştii români au ocupat, au năvălit în pâmântul sfânt  al Uniunii Sovietice, mă minunez! Ce minciuni? Ce poveşti sunt astea? Adică era o ocupaţie legitimă, şi ilegitim au intrat românii să ocupe Basarabia şi sovieticii au trebuit să se apere?! Când am auzit că preşedintele  Voronin a depus flori la punctul de graniţă, unde 2 grănicieri  sovietici  au murit, apărându-se de ocupanţii români...am rămas fără cuvinte.

Am fost confruntat de la o vârstă foarte fragedă cu istoria. Eu am o vorbă: basarabenii nu au trecut prin istorie, ci istoria  a trecut prin ei!  A fost destul de dur să fac cunoştinţă cu asemenea răsturnări de situaţie şi să fiu învăţat de mic că trebuie să-ţi ţii gura şi să fii foarte atent ce faci! Deja, când am ajuns în ’44-’45, noi ştiam ce o să fie şi mă uitam cu compasiune la ceilalţi.

Alexandru Rîşneac: D-le Budişteanu, povestiţi-ne, vă rog, mai în detaliu despre perioada  din 28 iunie 1940 când au venit sovieticii şi, foarte important, reacţia populaţiei din 1941 cand au venit românii să-i elibereze de sub  Imperiul sovietic. Să fie foarte clar, precum spuneţi dvs.!

Alexandru Budişteanu: La vârsta mea  de  83 de ani sunt într-o situaţie când nu am de ce să nu spun adevărul! Să mă judece istoria şi contemporanii!

Adevărul este urmărul: În 40 când a venit ca un trăsnet această noutate că vin ruşii, lumea a ieşit pe stradă să se întrebe ce se întâmplă. Am avut surpriza neplăcută ca o parte din populaţia din Bălţi să-i întâmpine cu flori şi bucurie pe ruşi. Trebuie să o spun că aceştia erau evreii din oraş.  Trăisem foarte bine cu ei, nu aveam probleme şi deodată brusc s-au declarat comunişti din ilegalitate.

Alexandru Rîşneac: Credeţi că au făcut-o din frică?

Alexandru Budişteanu: Nu! Care frică? Din nici un fel de frică, ci doar din dorinţa de ajunge la putere! În toate instituţiile, în toate locurile erau la conducere noii veniţi sovietici şi alături de ei erau 2-3 evrei, care explicau cine-i om rău şi cine-i om bun! Tata a avut norcul că lucra la administraţia financiară şi unul dintre evrei  l-a caracterizat că fiind ” хороший человек”  şi a rămas pe loc.

 Nu am să uit perioada aia penibilă când evreii se repezeau la soldaţii români şi strigau: “Țiganilor, hoţilor!”. Au fost scene oribile. Evreii erau dornici să înveţe limba rusă pentru a accede la putere. Cel mai interesant este că după 2-3 luni umblau pe străzi şi ziceau: “Cum ne-am păcălit noi? Când scăpăm de ăştia?”.  Ei deja se dumiriseră înaintea noastră. Noi ne puteam problema cum să ne acomodam....? Ei deja se lămuriseră! Evreii sunt cu un pas înaintea noastra - asta-i adevărul! Evreii se descurcă politic de minune! Moldoveanul e mai încet, până se gândeşte.....până nu stiu ce! Ăsta a fost adevărul, noi eram îngroziţi, evreii erau fericiţi! După aia lucrurile s-au asezat, dar am avut multe necazuri.  Mama a devenit profesoara de limba rusă, iar tata a fost dat afară de la administratia financiară din motivul că nu ştia să producă cremă de ghete, fiindcă nu mai venea nimic de la centru. Noi am avut foarte multe lipsuri atunci. Tata zicea că o să încerce să facă, dar nu are din ce! O să o facem din funingine, ca să fie neagră, am găsit seu, dar daţi-ne o subsţanţă dezinfectantă ca să reducă râncezirea pielii! Sovieticii au zis: Ce? La români făceai, dar acum nu  te pricepi să faci?! Şi aşa l-au dat afară!

După aia a venit 1941. Noi am fost eliberaţi! Au fost bombardamente, noi ne-am refugiat la sat, in Moara de Piatră şi nu am să uit niciodată bucuria pe care am avut-o când au venit primii soldaţi români. Tot satul îi aştepta. Sovieticii s-au retras că nu puteau face faţă. Mi-aduc aminte că într-o după amiază au apărut 2 soldaţi români şi toată lumea s-a dus la ei, îi priveau şi zâmbeau.  A fost o treabă atât de sinceră şi atât de fumoasă. “Domnilor, să vă dăm ceva de mâncare?”  Iar ei: “Nu vedeţi că aici e război!” şi s-au dus mai departe! A doua zi au trecut nemţii în camioane. Mergeau ca la plimbare! Ei erau după marile  victorii din occident şi ziceau că războiul asta nu-i mare scofală! Treaba-i scurtă! Dacă ar fi drumurile mai bune, îi ocupam mai repede! Dar asa drumurile sunt proaste, de asta mergem încet! Asta a fost istoria.

Ana Cristiuc: D-le Budişteanu, în 1944 când armata sovietică a reintrat în Basarabia, cum aţi reuşit să vă refugiaţi în partea de Vest a României?

Alexandru Budişteanu: Diferenţa a fost că în 1940 nu ne-am putut refugia, fiindcă sovieticii erau deja pe Prut, frontul se apropia. În 1944 sovieticii nu au apărut peste noapte, noi  am ştiut că se apropie şi atunci am putut să ne refugiem în mod organizat, fiindcă părinţii mei lucrau în instituţiile publice şi au fost repartizaţi la locuri de muncă în partea dreaptă a Prutului. Administraţia financiară din Bălţi a fost repartizată la Târgul-Jiu,  mama mea deja obţinuse postul de profesoară la Alba-Iulia, apoi tatăl meu a fost transferat  şi el la Alba-Iulia, ca să fim împreună! Noi  ştiam unde ne ducem, totul s-a făcut în mod organizat.

 Adevărul este că noi am fost  păcăliţi de propaganda germană, care zicea că  ne retragem temporar şi că armata sovietică nu-i pot învinge şi noi credeam! Am fost păcăliţi până în momentul în care ne-am trezit cu armata sovietică, care a trecut Nistrul. Dacă noi am fi fost pregătiţi cu ideea că ruşii se întorc, puteam să ne refugiem în linişte cu tot ce aveam. În consecinţă, am plecat, pur şi simplu, cu nişte geamantane, lăsând casa aşa cum era! Nu am să uit când am ieşit pe uşă şi am zis cine ştie ce o să se mai întâmple! Am lăsat tot ce era în casă, fiindcă nu am vrut să repetăm situaţia din 1940. Din orasul Bălţi toţi intelectualii au plecat. Imaginaţi-vă că  ce era la gara din Bălti?! Trenurile mergeau prin nişte ziduri de bagaje care erau acolo... Noi am plecat cu nişte trenuri sanitare, ne-am înghesuit unii peste alţii cu valizele. Am mers, cu chiu cu vai, 2 nopti în tren, ajungând într-o după amiază la Alba-Iulia şi acolo am fost repartizaţi în calitate de refugiaţi, undeva în cetate. A fost un contact nou cu Transilvania, mi-a plăcut foarte mult. Aşa s-a început existenţa noastră de refugiaţi- asta era în martie 1944.

La 23 august 1944 s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Nu am să uit niciodată când armatei române i s-a spus – “Gata nu mai luptaţi, războiul s-a terminat”. Până pe 12 septembrie nu s-a semnat armistiţiu cu ruşii, şi, în consecinţă, ei îi luau prizonieri pe ostaşii români. Nu am să uit cum ascultam Radio Moscova : “Trupele sovietice înaintând în lupte aprige au luat 10 mii de prizonieri români, au eliberat  oraşele şi gările Bârlad, Vaslui, Tecuci...” Noi, atunci, am pierdut vreo sută şi ceva de mii de ostaşi români care au fost luaţi prizonieri.

23 august pentru mine a fost un motiv de îngrijorare şi jale, căci după aceea pe toate gardurile scria “ Cetăţenii sovietici originari din Basarabia şi din Bucovina de Nord trebuie să se prezinte la Comisia Aliată de Control în vederea repatrierii..”. În Comisia Aliată de control nu era picior de nimeni înafară de sovietici. Veneau la noi acasă şi ne ziceau “Hai acasă, n-ai ce face aici...” Atunci, în asemenea situaţie am stat acasă si nu ne-am dus. Văzând că nimeni nu se prezenta la Comisie, s-au duceau în şcoli şi luau copiii şi atunci venea părintele şi ziceau “Aha, acum ai venit, dar atunci nu puteai să vii...Ce ascunzi?”. Eu, fiind elev, nu am mai fost deloc  la liceu de frică  ca să nu fiu prins.

Până la urmă, tatăl meu a reuşit  să facă mutare la Administraţia Financiară de la Ploieşti şi acolo nu mai eram refugiaţi, eram oameni veniţi de la Alba-Iulia, acolo ni s-a pierdut urma! Pe atunci nu funcţiona atât de bine sistemul de urmărire a populaţiei.

Nu am să uit anul 1945, după 6 martie, când a avut loc acea vizită la Moscova, după care s-a instaurat guvernul de largă concentrare democratică a lui Petru Groza, nu am să uit când la radio se anunţa că problema cetăţenilor sovietici originari din Basarabia şi din Bucovina de Nord s-a rezolvat în sensul că ei sunt liberi să rămână unde doresc, pentru că Stalin a zis “ care-i problema ?...unde pot să fugă ăştia, România e a mea!”  De atunci am fost lăsaţi în pace şi nu a mai existat această vânare. Totuşi, oricând se punea problema de ce am plecat din Basarabia? Nu am să uit când am fost dat afară din Uniunea Tineretului Muncitor  din motivul că eram basarabean.

Un alt  eveniment important este că am ajuns să fac Liceul Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti.  Eu eram elevul cu cele mai bune note când eram la Liceul Ion Creangă, eram Premiantul de Onoare al Liceului, dar, ajuns la Liceul din Ploieşti, mi-a fost foarte greu la teza de la Limba Latină, după care mi-am revenit.

Vreau să spun că pregătirea şi scoala făcută în Basarabia a fost foarte bună, că eu după aceea aici am fost acceptat pe toată linia şi m-am putut manifesta, şi, dimpotrivă, am fost mai bun ca mulţi localnici de aici pentru că am primit o educaţie românească bună şi vreau să sublinez că această educaţie s-a acumulat nu numai de la scoală, dar şi la educaţia cetăţenească, eu am devenit patriot în Basarabia datorită profesorilor pe care i-am avut, prin comportamentul oamenilor din jur şi am ajuns să fiu conştient de faptul că sunt basarabean, moldovean, român acolo. Acest crez m-a însotit toată viaţa. Sunt român şi sunt mândru de acest lucru!

Va urma...