„...este foarte important să se realizeze o autonomie teritorială în ceea ce priveşte Transnistria” (Zsolt Nemeth, viitor ministru de Externe al Ungariei, martie 2009)

Evoluţiile regionale aduc pe scenă provocări la care nu există deocamdată răspunsuri limpezi. Răsăritul Europei nu va mai arăta la fel după resurgenţa recentă a Rusiei, tragedia poloneză de la Smolensk sau alegerile din Ungaria. Evoluţiile care ne aşteaptă pot fi surprinzătoare şi greu de gestionat. Două mize se ridică ameninţătoare la orizont: atitudinea diverselor state din regiune faţă de o Rusie din ce în ce mai activă, pe de-o parte, şi modul în care Federaţia Rusă va utiliza noile evoluţii în favoarea sa, pe de alta.

O Rusie activă pe mai multe fronturi

Pe fondul indeciziei euroatlantice, activismul regional al Moscovei devine tot mai pregnant. După rezultatul alegerilor din Ucraina, aceasta poate răsufla uşurată, chiar dacă eticheta de „pro-rus” aplicată preşedintelui Ianukovici este exagerată. Dar desfiinţarea Comisiei interdepartamentale pentru pregătirea aderării Ucrainei la NATO, organism înfiinţat în 2006 de Viktor Iuşcenko, sau a Centrului naţional pentru integrarea euroatlantică de la Kiev sunt gesturi relevante, ca şi cererea pentru reducerea cu o treime a preţul gazului natural livrat de Moscova. Ucraina „nu o fi Rusia”, dar nici Occident nu este; cel puţin, deocamdată. De asemenea, în evoluţiile recente din Kârgâzstan, unde a fost semnalată prezenţa pe teren a serviciilor secrete ruse şi a trupelor speciale (150 de soldaţi) trimise urgent de Moscova, devine clar cine face jocurile. Nu e vorba obligatoriu de a-i scoate pe americani de la Manas, ci de a obţine un nou element de negociere. Pentru a elimina orice dubiu, Rusia a recunoscut urgent noul guvern şi a promis sprijin financiar. Dacă adăugăm aici faptul că, în ianuarie 2010, Moscova a semnat uniunea vamală cu Kazahstan şi Belarus sau că pregăteşte reformarea masivă a CSI-ului, avem un tablou semnificativ.
Dar în acest tablou mai trebuie, cu siguranţă, inclusă şi Polonia, unde iniţiativa reconcilierii ruso-polone a lui Vladimir Putin - reconcilierea, însă, cu Polonia premierului Donald Tusk, nu neapărat cu cea a fostului preşedinte Lech Kaczynski - este tot o ofensivă a Moscovei, respectiv o tentativă de a reduce tensiunile cu cel mai contondent critic european al său. Dar aici lucrurile au căpătat o altă turnură.

„Defecţiunea” poloneză sau geopolitica emoţionalităţii

Tragedia de la Smolensk (Rusia) în care şi-au pierdut viaţa preşedintele Lech Kaczynski şi soţia sa, dar şi o mare parte a elitei politice, financiare şi militare a Poloniei a schimbat nu doar starea de spirit a polonezilor, dar şi viitorul profil geopolitic al regiunii. Cele două Polonii de dreapta - una conservatoare (religioasă, moralistă, anti-rusă) alta liberal-pragmatică - au revenit în scenă cu şanse egale. Dacă înainte de tragedie evoluţia electorală a Poloniei nu era dificil de intuit, mergând - după dezamăgirea evidentă faţă de Obama - spre o abordare din ce în ce mai europeană şi mai pragmatică pe relaţia cu Rusia, acum lucrurile se complică. Valul de emoţionalitate care a cuprins Polonia după aflarea veştii că fatidicul Katyn a mai lovit o dată, poate căpăta contururi electorale. Dacă anterior Moscova putea spera să „scape” de fraţii Kaczynski şi tabla de valori conservatoare pe care o reprezentau aceştia prin alegeri libere - scorurile din sondaje indicau faptul că Lech Kaczynski era în urmă cu circa 10-15% -, acum lucrurile devin incerte. Menţinerea unui preşedinte conservator şi contondent la adresa Rusiei în Polonia complică lucrurile nu doar pe relaţia bilaterală, dar şi la nivelul UE, unde posibilul preşedinte Jaroslaw Kaczynski va scruta relaţia cu Rusia mai dur decât şi-ar dori-o unii lideri europeni. Una dintre mizele alegerilor prezidenţiale din Polonia aceasta este: modul cum se va articula de aici înainte vocea europeană faţă de Moscova.
Dar fereastra de oportunitate a intervenţiei ruse în regiune nu se va deschide atât în Polonia - chiar dacă preşedinte va deveni un reprezentant al liberalilor actualului premier Donald Tusk -, ci... la Budapesta.

O „nouă eră” în relaţiile ruso-maghiare

Victoria zdrobitoare în Ungaria a partidului FIDESZ, de dreapta, condus de Viktor Orban, va genera primul guvern monopartid al Ungariei postbelice. FIDESZ are şansa în turul doi să câştige 2/3 din voturi, adică posibilitatea unei majorităţi care să îi permită inclusiv modificări constituţionale. De asemenea, succesul partidului de extremă dreaptă, Jobbik, devenit al doilea partid al Opoziţiei, va avea nu doar efecte interne, dar şi externe (radicalizarea atmosferei electorale din Slovacia, de pildă). Premisele există. Dincolo de agenda internă complexă a Ungariei, cea externă va avea un rol esenţial. Pe vremea când Viktor Orban era premier, acesta a iniţiat controversata „lege a maghiarilor de pretutindeni”, iar referendumul pentru dubla cetăţenie, organizat tot de el, în opoziţie fiind, a eşuat din pricina unei participări insuficiente a populaţiei. Astăzi există aproape unanimitate la Budapesta pentru acceptarea „dublei cetăţenii” şi nu există impedimente politice împotriva unui asemenea demers. Primele gesturi de politică externă pot părea surprinzătoare - dar nu sunt! Ministerul de Externe ungar va fi restructurat, una dintre modificări vizând înfiinţarea unui departament pentru maghiarii de dincolo de graniţe. Viitorul şef al diplomaţiei maghiare a fost deja anunţat, în persoana lui Janos Martonyi, care însă ar intenţiona să rămână la şefia ministerului doar până la sfârşitul preşedinţiei ungare a UE, în 2011. Probabilul său succesor este Zsolt Nemeth, actualul preşedinte al Comisiei parlamentare pentru politică externă, adeptul riscantelor şi periculoaselor autonomii teritoriale, fie că este vorba de Transnistria, fie că este vorba de Transilvania.
Reiterând, parcă, dictonul churchillian - „Ungaria nu are amici sau inamici permanenţi, doar interese permanente” -, luna trecută, Janos Martonyi s-a deplasat urgent la... Moscova! Acolo a discutat cu Serghei Lavrov despre o „nouă eră” în relaţiile dintre Rusia şi Ungaria. Mai mult, discuţia despre importanţa intrării Partidului „Noua Rusie” al lui Putin în Partidul Popular European - idee vehiculată într-o întâlnire anterioară de către Orban şi Putin -, a indicat limpede şi fără echivoc care vor fi partenerii Moscovei putiniste în Ungaria. „Aici e vorba despre oameni serioşi care discută lucruri serioase” - s-a spus la întâlnire. Iar lucru serios a fost faptul că relaţiile dintre Moscova şi Budapesta se înteţesc pe toate planurile, dincolo de retorica de campanie electorală, iar semnalul în acest sens a fost dat.

R. Moldova, încotro?

În această turbulenţă geopolitică regională, marcată de resurecţia rusă, alegerile poloneze sau cele din Ungaria (urmează Slovacia), R. Moldova are de jucat un rol important. Cine crede că resurecţia Rusiei se va opri la frontierele ei se înşală. Din această perspectivă, eventualele alegeri anticipate capătă o semnificaţie geopolitică evidentă şi presantă. O revenire la guvernare a unui partid - fie şi „reformat” - pentru care „lumina vine de la Răsărit” şi integrarea europeană a fost mai degrabă o lozincă, ar putea însemna plasarea unui Chişinău ieşit din cărţile europene pe plauzibila axă - conjuncturală, dar periculoasă - Moscova-Budapesta. În acel moment, o „nouă eră” se va deschide în regiune. Dar una care nu va aduce nimic bun.