În puţine ţări denumirea unui manual şcolar este de natură să stârnească un scandal politic, iar una dintre aceste ţări este R. Moldova.

Manualul cu probleme este manualul de istorie. Controversa istoriei din şcoli dovedeşte mai multe lucruri. Înainte de toate, faptul că identitatea moldovenească este una artificială, impusă cu forţa. Istoria este a românilor şi limba este românească, confuzia dintre denumirea externă (vlahi) sau cea politică (moldoveni) este întreţinută artificial de relativ puţină vreme.

Istoriile scrise la comandă politică ocolesc cu grijă punctele de cotitură ale istoriei românilor din Moldova. Cronicile estice îi numesc volohi pe românii dintre Carpaţi şi Nistru – şi abia după apariţia statului Moldova apare denumirea de moldoveni. Falşii istorici ocolesc orice fel de explicaţie logică şi preferă să amestece denumirea externă a poporului (volohi-valahi) cu denumirea politică (moldoveni). Chiar şi atunci când vine vorba de apariţia statului Moldova, este tratată în viteză chestiunea originii întemeietorilor acestui stat: români din Maramureş.

Perioada medievală este văzută de istoricii mincinoşi ca un veşnic conflict între moldoveni şi valahi (deşi izvoarele contemporane îi numesc de multe ori valahi tocmai pe moldoveni!). Războaiele între state formate de acelaşi popor au fost ceva curent în tot Evul Mediu european, însă ideologii separării poporului român doresc să creeze ideea unui conflict permanent între două popoare separate. Momentele de colaborare sunt fie trecute sub tăcere, fie transformate în trădări. Nimeni dintre aceşti falşi istorici nu are interesul să prezinte pe larg faptul că Ţara Românească şi Moldova au avut vreme de aproape jumătate de secol instituţii şi legislaţii aproape identice.

Momentul-cheie în prezentarea istoriei rămâne anul 1812. Ideologii dezbinării prezintă acest moment drept o „eliberare”, rodul colaborării moldovenilor cu ruşii. Documentele curţii ţariste reflectă altceva: imperiul rus dorea să ocupe teritorii care să îi asigure un avantaj strategic în confruntările cu celelalte imperii europene, ideea eliberării popoarelor ortodoxe de sub jugul turcesc nu era altceva decât un element de propagandă. De la modul de prezentare a anului 1812 pornesc toate celelalte linii de dezbatere a istoriei românilor la Chişinău. Dacă anul 1812 este prezentat drept „eliberare”, românii devin automat „ocupanţi fascişti” – dacă vorbim de ocupaţia din 1812, românii devin eliberatori.

Discuţia din jurul evenimentelor de acum 200 de ani are relevanţă pentru politica actuală. Linia de separaţie dintre cele două orientări majore ale R. Moldova – spre Est sau spre Vest – trece prin anul 1812 şi evenimentele de atunci. Nimeni nu poate nega că, în anul 1812, Moldova era un stat cu instituţii şi legislaţie proprii şi jumătate din acest stat a fost luat de Imperiul ţarist. Interpretarea acestor fapte în diverse feluri nu poate înlătura esenţa lor: o ocupaţie nu poate fi numită eliberare.