Până la urmă, WikiLeaks s-a dovedit o mină de aur. Mulţi lideri politici mondiali au avut mari surprize să constate ce imagine aveau printre diplomaţii americani. Unul din cei mai dezamăgiţi a fost Vladimir Putin, dar a trecut cu bine testul indiferenţei.

Totuşi, Gerhard Shroeder, prietenul lui Putin şi cancelar al Germaniei, apare într-o ipostază jenantă: a jucat pe mâna Moscovei, contra Chişinăului şi a Bucureştiului. În anul 2005, Traian Băsescu era hotărât "să profite de momentul oportun pentru a da un impuls pentru reglementarea conflictului îngheţat dintre Republica Moldova şi Transnistria", arată o telegramă publicată de WikiLeaks.

Într-un mesaj trimis în 2005 la Washington, de la Ambasada SUA din Bucureşti, se menţiona intenţia autorităţilor române de a înceta să mai joace un rol pasiv în relaţiile cu R. Moldova şi în procesul de reglementare de pe Nistru.

"Iar la întoarcerea de la consultaţiile de la Berlin, Băsescu a comunicat reprezentanţilor Ambasadei SUA că Gerhard Schroeder, cancelarul Germaniei, nu a vrut în ruptul capului să susţină niciun fel de propuneri referitoare la Republica Moldova şi Transnistria.

Băsescu a afirmat că i-a răspuns lui Schroeder în acest sens că el va rezolva această problemă cu americanii, iar Germaniei n-o să-i placă", se menţiona în documentul Ambasadei SUA din România.

Reamintim că, anterior, acelaşi site WikiLeaks a comunicat că România şi-a manifestat dorinţa de a intra în formatul de negocieri pentru reglementarea conflictului transnistrean în 2008, prin intermediul UE şi SUA.

Este de remarcat faptul că, până de curând, oficialii de top din România şi-au exprimat în repetate rânduri dorinţa de a conecta Bucureştiul la reglementarea conflictului de pe Nistru.

Cu toate acestea, pe 25 noiembrie 2010, Teodor Baconschi, ministrul de Externe al României, a declarat că Bucureştiul participă la procesul de reglementare a conflictului transnistrean numai în calitate de membru al Uniunii Europene. Baconschi a mai declarat că, în locul mecanismului actual de menţinere a păcii de pe Nistrru, trebuie să vină forţe internaţionale de menţinere a păcii, sub egida Uniunii Europene.

În acest caz, diplomatul român a adăugat că "România nu este interesată să ia parte la modificarea componenţei forţelor de menţinere a păcii."

Este evident de ce Bucureştiul nu mai insista să mai participle la negocierile pentru Transnistria. Presiunea venea din alte capitale mai importante.

Berlinul a făcut servicii importante Moscovei, inclusiv pe teren politic. Desigur, în virtutea inerţiei unei mai vechi atracţii.

Prin urmare, Gerhard Schroeder a fost admis pe post de consilier la Gazprom pe o leafă pentru care l-ar invidia orice cancelar de la Bismarck încoace. El a pledat pentru Nord Stream, dar se vede că erau şi mize politice, la fel de importante pentru Kremlin.

În consecinţă, din perspectiva lui Schroeder (a se citi Putin), Chişinăul trebuia să rămână singur în faţa celor trei adversari ireconciliabili: Moscova, Tiraspolul şi Kievul. Este clar că basarabenii nu au nicio şansă într-un asemenea context ostil, în care UE şi SUA trebuie să aibă doar rol decorativ, de "observatori".

România nu trebuie să participe la tratative!

Chiar dacă, în Transnistria, majoritatea relativă o formează românii. Chiar dacă mulţi transnistreni au deja cetăţenia română. Şi România a cedat presiunilor: nu va participa.

Dacă asistăm la o asemenea schimbare de atitudine la Bucureşti, putem presupune că s-a schimbat ceva la Berlin, după venirea doamnei Angela Merkel pe fotoliul de cancelar? Tocmai pornind de la această realitate, înclin să cred că nu.

Şi atunci, trebuie văzută într-o cu totul altă lumină declaraţia surprinzătoare atunci din partea preşedintelui rus Dmitri Medvedev la Deauville, după întâlnirea cu Anegla Merkel şi Nicolas Sarkozy. Medvedev a spus că succesul negocierilor pentru reglemntarea conflictului tarnsnistrean depinde nu numai de poziţia Rusiei, Republicii Moldova, Transnistriei şi a Uniunii Europene, dar şi de poziţia României, ceea ce a fost receptat ca o invitaţie la participarea Bucureştiului la procesul de negocieri.

De unde şi până unde această declaraţie, dacă România tocmai acceptase rămânerea în umbră, deşi este îndreptăţită să ia parte la tratative, cel puţin la fel de mult ca Ucraina şi Rusia?

Şi atunci, vorba răspicată a lui Medvedev trebuie citită în altă cheie. Era prea sigur de el, nu era iritat defel. Iar declaraţia a sunat mai degrabă ca un avertisment.

Cum să depindă viitorul negocierilor de România, dacă nu se află în miezul evenimentelor? Simplu, Germania şi Franţa vor cere României detaşarea totală de Republica Moldova, chiar semnarea unui pretins "tratat politic de bază", o nouă garanţie pentru Rusia că unirea nu se va mai face niciodată şi că trupele ruseşti pot să-şi facă mendrele pe Nistru o veşnicie.

Aceasta este obsesia Kremlinului, iar Berlinul a intrat probabil în acest joc.

Pentru noi toţi, eu sper să mă înşel.

România se va bate însă pentru a-i sprijini pe românii din Basarabia, iar telegrama WikiLeaks a reţinut esenţialul.

Ce ochi trebuie să fi făcut Schroeder când preşedintele român i-a spus verde în faţă că "va rezolva problema cu americanii"?