Era un banc pe vremea sovieticilor, cu nişte nefericiţi prinşi de canibali, printre care se număra şi un sovietic. Înainte să intre la cazan, fiecare a trebuit să îşi pună o dorinţă. Mai la urmă, sovieticul cere să fie pălmuit. Imediat după ce îi este îndeplinită dorinţa, scoate un Kalaşnikov şi îi execută pe toţi canibalii. Unul din cei scăpaţi de moarte întreabă de ce nu a scos mai devreme automatul, la care sovieticul răspunde mândru: „Noi nu suntem agresori, noi ne apărăm”. 

O glumă care cuprinde esenţa politicii de securitate a Moscovei, chiar şi în ziua de azi. Moscova este blindată cu armament ofensiv, este capabilă să îşi zdrobească toţi vecinii şi caută să creeze pretexte pentru a realiza agresiunea. Moscova îşi creează motivele de război ori de câte ori are nevoie de ele şi îşi zdrobeşte adversarii care oricum nu aveau nicio şansă. Apoi strigă sus şi tare că a fost în legitimă apărare şi are pretenţia să fie iubită de cei proaspăt eliberaţi.

Dmitri Rogozin, ambasadorul Rusiei la NATO, a declarat în Norvegia: „Europenii ar trebui să înţeleagă cum privim faptul că unităţi militare, îndreptate evident împotriva unei ameninţări din sud, sunt amplasate la graniţa noastră nord-vestică şi că, la un moment dat, Rusia va trebui să răspundă pentru a-şi proteja cetăţenii”. Scutul antirachetă nu are sub nicio formă capacitatea de a pune în pericol cetăţenii Federaţiei Ruse. Sistemul antirachetă este un sistem de apărare, destinat să doboare alte rachete ofensive. Declaraţia lui Rogozin pare a pleca de la premisa că scutul antirachetă este de natură să ucidă milioane de ruşi. Nu este adevărat. Scutul antirachetă nu ucide pe nimeni, scutul antirachetă doboară alte rachete.

O altă zicală spune că diplomaţia rusă are un stil aparte. E ca şi cum cineva aruncă un bolovan imens în mijlocul drumului, bolovan pe care doar el îl poate muta. Apoi se uită la restul oamenilor cum se străduiesc să mute bolovanul pentru a putea circula în voie. Dacă cineva reuşeşte câtuşi de puţin să mute bolovanul, vinovatul îl alungă repede. Ideea este ca toată lumea să îl roage pe vinovat să dea bolovanul la o parte din drum şi apoi să îi fie recunoscătoare. Se pot purta discuţii infinite în jurul bolovanului, însă nu poate fi discutată chestiunea centrală: cine l-a aruncat în drum? Cam după acest scenariu funcţionează diplomaţia rusă de câteva sute de ani.

Să luăm exemplul Transnistriei. Chestiunea transnistreană a fost creată cu bani, arme şi oameni de la Moscova. Acum Moscova joacă rolul de arbitru. Se poate discuta orice în legătură cu Transnistria – mai puţin originea conflictului. Cine a dat armele, cine a dat muniţia, cine a plătit mercenarii? Din punctul de vedere al Moscovei, aceste întrebări sunt irelevante. Contează că bolovanul trebuie mutat aşa cum vrea Moscova. Şi cum trebuie mutat bolovanul transnistrean în viziunea Moscovei? Păi după modelul din Abhazia şi Osetia de Sud. Preşedintele Medvedev tocmai a trimis Dumei de Stat un proiect de lege pentru înfiinţarea de baze militare ruse în cele două regiuni separatiste.