Boris Tadici - între Charles de Gaulle şi Zoran Djindjic?

adăugat 18 februarie 2008, 17:38, la Opinii / Editoriale

Kosovo şi-a declarat independenţa la 17 februarie 2008 şi va fi recunoscută, până la urmă, fie şi cu scrâşnete, de majoritatea statelor euro-atlantice. Europa este în faţa unui test major şi nu poate eşua. Două lucruri au devenit astăzi certe. Primul: UE nu poate să fie divizată în problematica Kosovo, căci asta i-ar paraliza mişcarea în regiune. Dacă recunoaşterea independenţei nu este unanimă, care va fi mandatul UE pe teren? Chestiune valabilă şi pentru NATO. Nu poţi acţiona într-un stat independent când nu toţi membrii tăi îl recunosc ca atare. "Totul sau nimic" este acum logica euroatlantică, altminteri intervenţia se blochează. Şi al doilea: soluţia pentru Kosovo nu este importantă atât pentru prezent, cât pentru viitor. Respectiv pentru consecinţele separatiste pe care le poate genera în regiune (sârbii de la nordul râului Ibar, Bosnia-Herţegovina, Macedonia, albanezii din Presovo, diverse minorităţi din Estul Europei) sau aiurea (R. Moldova, Georgia, Abhazia, Ucraina etc.). Europa nu vrea precedente şi spune de fiecare dată că nu vor fi. Problema este dacă poate să le împiedice. Mingea evoluţiilor din regiune este însă, pe termen scurt, în terenul sârbilor. Stabilitatea acestei părţi a Europei şi a Serbiei, ea însăşi, depinde de reacţia pe care sârbii o vor adopta faţă de gestul albanezilor din Kosovo. Nu atât politicienii de la Belgrad sau de aiurea, ci modul în care vor reacţiona sârbii în stradă sau în afara ei. Deocamdată, reacţia aceasta este greu de cuantificat. Recentul vot pentru alegerile prezidenţiale nu a fost relevant din această perspectivă, în ciuda unor analize, deseori pripite, dihotomice şi simplificatoare. Nu e clar astăzi, de exemplu, dacă votul sârbilor pentru candidatul ultranaţionalist Tomislav Nikolici - contracandidatul preşedintelui ales Boris Tadici - a fost un vot social împotriva guvernării democrate ineficiente sau un vot pentru declaraţiile acestuia privind Kosovo. Sau care este proporţia între cele două. Situaţia este relativ similară în R. Moldova. Nici aici nu este clară proporţia votului social (dezamăgire însă persistentă faţă de democraţi) şi a votului politic (declaraţii anti-Bucureşti, de pildă) care întră în contul Partidului Comuniştilor. Sondajele sugerează mai degrabă importanţa votului social, de aici necorelaţia electorală dintre declaraţii politice şi votul propriu-zis. Complexitatea peisajul politic din Serbia este ilustrat mai degrabă de Referendumul pentru noua Constituţie din 28 octombrie 2006, când sârbii nu s-au îngrămădit la vot. Reamintim că miza votului pentru Constituţie era de fapt preambulul acestui document şi care descria Kosovo ca "o parte constituentă a teritoriului Serbiei". Rata de participare a fost de 54.91%, iar cei care au spus da noii Constituţii au fost 53.04%. Nu este mult, nici neapărat convingător. Constituţia fusese adoptată în mare grabă de Parlament la 30 septembrie, fără un vot propriu-zis, ci prin ovaţii. Comisia electorală republicană a decis atunci să includă pe listele pentru Referendum numai sârbii din Kosovo (6.533.000 votanţi din Serbia, plus 186.000 din Kosovo). Juridic vorbind, decizia era discutabilă. Dar, după cum bine au sesizat comentatorii la acel moment, includerea kosovarilor ar fi dus la anularea referendumului, pentru că nu s-ar mai fi atins procentul de 50 la sută cotă de participare pentru validarea lui în eventuala boicotare a lui de către kosovari. De aici situaţia, niţel bizară: un referendum pentru o Constituţie care clamează că regiunea Kosovo este pământ sârbesc, dar ignoră, practic, populaţia care trăieşte acolo şi nu o consideră "electorat". Referendumul a fost însă interesant din alt punct de vedere. Slaba participare a sârbilor poate sugera existenţa în societatea sârbă a ceea ce sociologi numesc "spirala tăcerii", adică fenomenul în care o opinie se instituie în societate dar nu poate fi exprimată public din cauza unui blam social sau politic. Mai pe şleau spus: nu exprimi public ceea ce simţi pentru că ştii că vei fi sancţionat într-un fel sau altul, dar asta nu înseamnă că nu gândeşti în respectivul mod. Şi pentru că nimeni nu o spune public, dar ideea este în minţile multora, se instituie fenomenul denumit "spirala tăcerii". Care ne sugerează, în esenţă, că nu de fiecare dată ceea ce se spune sau nu se spune public într-o societate are acoperire în percepţia sau opţiunile electoratului. S-ar putea ca în Serbia acest fenomen al "spiralei tăcerii" să existe în cazul Kosovo, respectiv o populaţie exasperată de atâtea conflicte şi care vrea şi ea liniştea şi prosperitatea vecinilor, chiar în ciuda unor cedări considerate public drept inadmisibile. Dacă e aşa sau nu urmează să vedem. De aici dilemele noului preşedinte Boris Tadici. Împingând la absurd tabloul, "opţiunile" carierei sale politice depind radical, cum spuneam, de atitudinea sârbilor. Pe de-o parte, fie "răzbunarea" lor pentru pierderea regiunii considerată sacrosantă - iar în acest scenariu imaginea premierului sârb asasinat în 2003 Zoran Djindjic, fostul şef de partid al lui Tadici, nu poate fi uitată lesne. Pe de altă parte, păstrând proporţiile, Boris Tadici poate deveni un Charles de Gaulle al Serbiei, adică un preşedinte care a cedat teritorii - la fel precum premierul israelian Menachem Begin în cazul deşertului Sinai -, dar a rămas în istorie ca unul dintre cei mai mari preşedinţi ai Franţei din toate timpurile. Odată cu declaraţia de independenţă a Kosovo, zarurile au fost aruncate. Soarta sârbilor de aici încolo este, mai mult decât oricând, în mâinile lor.

Autor: Dan DUNGACIU
Sursa: www.presa.md