Cine distruge Partidul Comuniştilor?

adăugat 26 octombrie 2009, 08:36, la Opinii / Editoriale

După ce i-au fost descleştate cu mult greu tentaculele de pe cârmele statului, partidul comuniştilor a pierdut echilibrul şi arată turmentat rău de tot. În căutare disperată de soluţii-minune pentru o revenire spectaculoasă în fruntea lucrurilor, partidul umblă alandala dintr-un gard în altul pe hudiţe din ce în ce mai înguste care nu duc nicăeri. Se vede de la o poştă: partidul e într-o avansată stare de şoc, dacă nu chiar de pre-comă. În această stare nici nu se mai pune problema revenirii lui fulminante la guvernare, ci a supravieţuirii. Fiindcă dacă nu face mişcarea salvatoare, partidul intră întrun grav proces de disoluţie, scrie pe pagina electronică a postului de radio Vocea Basarabiei, jurnalistul Valeriu Saharneanu.

Despre mişcările salvatoare vom vorbi puţin mai la vale. Acum să analizăm la rece cauzele prăbuşirii în gol a partidului comuniştilor. Dar, pentru a înţelege mai bine motivele căderii, să privim cu atenţie treptele înălţării pe cel mai înalt podium al ierarhiei politice.

În 1998, când a participat pentru prima dată în alegeri parlamentare, partidul comuniştilor a speculat debandada economică, lăcomia şi corupţia agrarienilor care au creat în societate o stare de deznădejde, când păturile conducătoare se îmbuibau din banul public, iar cetăţenilor li se lua nu numai banii, dar şi încrederea în ziua de mâine. Comuniştii au venit atunci cu sloganele echităţii sociale şi disciplinei, apărând ca o forţă ce promitea să întoarcă oamenilor speranţa. Să ne amintim că anume în acea perioadă, speriaţi de anarhia ce domina instituţiile statului, oamenii şi-au luat lumea în cap şi au început să emigreze în căutare de lucru. Dar nu numai deznădejdea oamenilor a săltat partidul pe prima treaptă a urcuşului spre putere. În ajutorul comuniștilor a venit o altă meteahnă autohtonă: lipsa de clarviziune şi a capacităţilor de evaluare a situaţiilor concrete de care sufereau la acea vreme majoritatea liderilor politici şi partidele în întregime. Mai simplu, această meteahnă se numeşte neunirea sau dispersarea forţelor politice, o stare clinică de care partidul comuniştilor a profitat timp de mai bine de 10 ani.

În alegerile din 1998, de exemplu, cu un scor electoral de 30,1 procente din sufragii, partidul comuniştilor acumulează tocmai 40 de mandate, pomana venindu-i de la cele 16 formaţiuini politice care au mers solitar în alegeri şi nu au trecut pragul. Procedura s-a repetat şi mai dramatic la alegerile generale din 2001. Evident, nu au lipsit nici atunci sloganele populiste cu preţurile mici la pâine şi la cârnaţi în situaţia când societatea ieşea din criza cauzată de prăbuşirea rublei în august 1998 şi nici îndemnurile nostalgice la o un stat justiţiar pe care, desigur, doar comuniştii îl pot instaura. Boala neunirii forţelor democratice a adus comuniştilor un scor năucitor pentru toţi, neaşteptat de mare chiar şi pentru dânşii: cu 7 sutimi trecute de 50 de procente din sufragii, comuniştii s-au căpătuit cu 71 de mandate în parlament. Ofranda nu a căzut din cer, fiindcă la acea vreme comuniştii noştri erau încă atei. Pomana a venit de la cele 24 de partide-concurente şi candidaţi independenţi, dintre care, cel puţin 10 partide, se declarau anticomuniste. Cu acest suport, comuniştii au urcat pe cea mai înaltă treaptă a Puterii în stat, uitând, bineînţeles, să aducă mulţumirile de rigoare sprijinitorilor din umbră.

Alegerile din 2005 au surpins o descreştere a popularităţii comuniştilor, care fiind la guvernare nu au realizat o stabilizare a situaţiei economice, dovedind, în schimb, intenţia clară de a revizui caracterisaticele de bază ale statului format în august 1991 şi insistând pe implementarea ideologiei staliniste a antiromânismului. Contra-reformele în administraţia locală, în sistemul de educaţie şi în mass-media au erodat încrederea în aşa zisele bune intenţii ale comuniştilor şi, la 6 martie 2005, scorul a fost de doar 45,98 la sută din sufragii. Comuniştii s-au arătat, însă, calmi, fiindcă cohorta neuniţilor a fost suficient de mare: 20 de partide şi blocuri care nu au depăşit pragul electoral au asigurat cele 56 de mandate ale comuniştilor. Nici alegerea preşedintelui pentru care erau nevoie de 61 de voturi nu a prea deranjat calmul comuniştilor, ofertele de sprijin venind de-a valma peste ei şi de la democraţi, şi de la social-democraţi, şi de la social-liberali, şi chiar de la creştini-democraţi. Succesul comuniştilor a şocat societatea. În cea mai mare parte ea cunoştea adevărata faţă a acestui partid, care se supunea voinţei unui singur om, a liderului său, Vladimir Voronin. În acelaşi timp succesul din 2005 a întunecat minţile beneficiarilor, fiindcă în următorii 4 ani, Voronin şi comuniştii săi s-au dedat unor fărădelegi tocmai bune de anchetat în cele mai severe tribunale naţionale şi internaţionale. În această perioadă clanul comunist s-a format ca structură, a stabilit ierarhiile, a distribuit între familii sferele economice de influenţă şi de control şi a completat, rând pe rând, listele celor mai bogaţi politicieni de pe continent, iar progeniturile acestora au devenit milionari şi miliardari în Euro.

Obiectivul politic al clanului pentru 2009 a fost menţinerea cu orice preţ a acestei stări de lucruri. În acest scop, partidul şi-a asigurat două suporturi importante pentru a se menţine la putere: primul suport a fost chiar statul cu care s-a identificat şi pe care şi l-a subordonat pe deplin; al doilea suport important a fost şi mai este imperiul mediatic care trebuia să asigure partidul ideologic şi promoţional. Al treilea şi cel mai important suport trebuia să fie asigurat tradiţional de susţinătorii din umbră, adică de partidele multe, mici şi cât mai dispersate, care să imite concurenţa electorală. Ţinem minte cum, când şi de câte ori a fost modificat Codul electoral, cum au fost interzise blocurile, ridicat, apoi coborât, pragul de trecere - toate ca o invitaţie generoasă de a intra în capcana întinsă. Numai că, stăruind în mahmureala permisivităţii absolute, comuniştii nu au observat că între timp partidele a prins la minte, lideri au devenit politiceni de clasă nouă, care au însuşit arta evaluării situaţiilor şi pot aprecia performanţele pe care le dă unitatea lor în lupta politică pentru Putere. Astfel, la 29 iulie, partidul lui Voronin a pierdut din cauză că partidele liberal-democrate au putut să descifreze la timp codul-cheie al comuniştilor exprimat prin formula „Divide et Impera", adică, „Desparte şi Domină". Acum comuniştii turbă. Partidele mici, potenţiale victime, au dispărut de pe eşichier. Cele patru partide au format o Alianţă puternică şi intransigentă. Rupt de la ţâţa guvernării, partidul slăbeşte, îşi pierde vitalitatea, iar pentru mulţi profitori şi lichele, chiar sensul. Simpatizanţii de altă dată trec cu miile de partea concurenţilor din Partidul Democrat al lui Marian Lupu. Este procesul despre care vorbeam al disoluţiei, adică al descompunerii iminente şi inevitabile.

Mişcarea salvatoare despre care pomeneam mai sus ar fi inducerea în comportamentul comuniştilor al unui dram de raţionalitate. Asta ar însemna că partidul comuniştilor trebuie să dea dovada ca sprijină stabilitatea pe care o înălţau la ceruri mai deunăzi şi în numele căreia ar vota preşedintele ţării. Altă mişcare raţională şi firească ar fi acceptarea statutului său, deja stabilit de situaţia reală, a formaţiunii trimise în opoziţie în rezultatul unor alegeri democratice. Numai un asemenea comportament ar mai putea menţine partidul comuniştilor pe o linie de plutire încă patru ani. Altfel, el va pierde totul şi riscă să dispară de pe scena politică a Republicii Moldova. Şi atunci la întrebarea: „Cine a distrus partidului comuniştilor?" va exista un singur răspuns - „Tot comuniştii, din prostia lor!"

Autor: Jurnal.md
Sursa: www.jurnal.md