Moto:
„În precedenta campanie electorală, PNL a promovat deschis ideea unirii RM cu România şi n-am citit în TIMPUL nimic în susţinerea acestei idei. De ce? De aceea că ideea era promovată de Pavlicenco? Dar crede oare cineva cu adevărat că mai este posibilă această UNIRE? Credeţi dumneavoastră, domnule Tănase, că într-o perioadă plauzibilă s-ar putea produce aşa ceva? Numai vă rog să răspundeţi sincer la această întrebare. Şi nu mie sau cititorilor ziarului TIMPUL, ci dumneavoastră personal. Iar dacă veţi găsi un răspuns afirmativ, atunci, vă rugăm să ni-l împărtăşiţi şi nouă. Iar de nu-l veţi găsi, să ne spuneţi de ce vă dezgustă adevărul? Chiar dacă acesta este enunţat de Ghimpu, adevărul rămâne adevăr. N-ai cu cine face UNIREA în RM. Asta e cel mai dezgustător”.

Acest moto este o opinie exprimată, pe www.timpul.md, pe marginea editorialului meu de luni („Mizeria pragmatismului politic moldovenesc”) şi aparţine cititorului nostru „Andrei Basarabeanu”. Nu este singurul om care mă „abordează” în chestiunea dată: cred eu sau nu cred în posibilitatea unirii RM cu România?...

Îmi amintesc că pe timpuri, când era unionist convins, lui Iurie Roşca îi plăcea să recite următoarea strofă dintr-o poezie a lui Radu Gyr: Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ Sau ochii plini de lacrimi ţi-s:/ Adevăratele înfrângeri/ Sunt renunţările la vis. Dacă, în epoca pe când credea în unirea RM cu România, Roşca era sincer, înseamnă că azi el este un învins, un înfrânt. În două decenii de „independenţă” a RM s-au adunat mai mulţi învinşi, dar nu atât de mulţi ca să dispară fenomenul, ideea Unirii. Se depun eforturi colosale pentru ca partizanii unirii RM cu România să fie prezentaţi drept nişte „marginali, radicali, rătăciţi, încremeniţi în proiect, rupţi de realitate” ş.a.m.d. Şi asemenea etichetări poţi auzi nu numai din gura duşmanilor declaraţi ai românismului, dar şi din cea a unor politicieni pragmatici din „noul val”. Istoria însă are logica ei şi ceea ce ieri părea din domeniul fantasticului mâine devine realitate; de aceea, eu nu pot să-i iau în serios pe cei care afirmă că „trenul s-a dus”, „am ratat momentul” sau, dimpotrivă că „nu a venit încă momentul”, „nu e timpul potrivit”. Vine timpul şi istoria se răzbună pe ei.

Citeam recent discursul lui Constantin Stere în Camera Deputaţilor (anul 1915), în care el vorbea despre destinul istoric al Basarabiei în perspectiva alianţelor pe care le va încheia România. Un deputat din sală i-a replicat lui Stere că „nu e momentul potrivit” să se vorbească despre unirea Basarabiei cu România… Au trecut doar trei ani şi Basarabia s-a unit cu România! Şi cică „nu era timpul potrivit”!

Eu nu aş sta o oră la acest ziar şi nu aş face ceea ce fac, dacă nu aş crede în destinul comun al românilor de pe cele două maluri ale Prutului. Nu ştiu prin ce formule concrete se va realiza acest ideal. Dar cred. E o credinţă a mea pe care n-o negociez cu nimeni şi la care nu renunţ. Revin în acest context la poetul Radu Gyr. În ultimul său cuvânt în faţa Tribunalului Poporului (procesul din 1945), poetul a spus acuzării: „Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost pentru mine o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.

Nu voiesc să mor un învins, un înfrânt. Nu voiesc să devin „pragmatic” şi să mă scuipaţi în obraz. Rămân omul secolului meu şi al credinţei mele. Şi chiar dacă astăzi credinţa mea „e însângerată de moarte”, sunt liniştit, fiindcă ştiu: atâta timp cât cred şi nu-mi trădez credinţa, nimic nu este imposibil şi istoria mă va răzbuna. Sper că i-am răspuns clar şi univoc cititorului meu „Andrei Basarabeanu”.