Minoritatea filorusă aşteaptă cu sufletul la gură formarea unei coaliţii PDM-PCRM care să întoarcă îndărăt cursul istoriei precum Brejnev cel al râurilor siberiene. De cealaltă parte, majoritatea prooccidentală îşi doreşte cu ardoare reeditarea AIE care ne-ar aduce mai aproape de Europa.

Blocaje pentru Alianţă

Oricât de paradoxal ar părea, ruşii iau în calcul ambele scenarii. Mai mult. Ei speră să iasă învingători în toate situaţiile, indiferent care dintre acestea va fi pusă în aplicare.

După cum arătam în acest colţ de pagină acum o săptămână, în articolul „Pariul Rusiei nu-i coaliţia de stânga...”, deşi Kremlinului i-ar conveni mai mult, desigur, o guvernare PCRM-PD, acesta, înţelegând că politica este arta posibilului, s-ar împăca şi cu refacerea AIE. Atât că sub rezerva instituirii unor blocaje care ar da din start peste cap orice decizie neagreată de Moscova.

Astăzi, încep să se întrezărească deja noile mecanisme de guvernare care, fiind puse în mişcare, le-ar permite ruşilor să-şi atingă obiectivul scontat. Iată trei dintre elementele care le-a putea permite să tempereze cursul european al Chişinăului.

Parlamentarismul

Cel dintâi, oricât de neverosimil ar părea acest fapt, este parlamentarismul. Rusia şi-ar dori votarea proiectului PCRM de amendare a Constituţiei care prevede alegerea preşedintelui republicii cu votul deputaţilor. Această formă de guvernământ, în condiţiile unui stat fragil precum Republica Moldova, generează şi o putere slabă care este mai uşor de controlat şi de manipulat din afară.

Totuşi, cu riscul de a mă contrazice, consider că, pentru a debloca până la urmă criza constituţională, PDLM, PDM şi Pl ar trebui să voteze proiectul comunist. Cu o condiţie, fireşte. Să pregătească ulterior textul unei noi Legi Supreme care ar perfecţiona sistemul politic. Viitoarea Constituţie nu ar trebui neapărat să desfiinţeze actuala republică parlamentară, ci doar s-o întărească. Să înlăture deficienţele care împiedică funcţionarea normală a instituţiilor statului.

Unde mai pui că regimul parlamentar este, totuşi, forma cea mai democratică de guvernare. Pe termen lung, rolul jucat de el va fi benefic. Fiind dominant în Europa, acesta asigură, cu toate neajunsurile sale, dezvoltarea ţărilor pe calea unei societăţi deschise şi efectiv pluraliste.

Egaliatarismul

O altă pârghie care le-ar pica bine ruşilor ar fi egalitarismul. Din considerente înguste de partid, PDM, susţinut de PL, propune o partajare a funcţiilor demnă de utopiile comuniste. Potrivit lui Marian Lupu, responsabilităţile formaţiunilor trebuie împărţite egal.

Este la mintea oricui că partidul cu cele mai multe mandate ar urma să facă cedări şi să nu pretindă ca numărul său de portofolii să fie neapărat proporţional procentajului întrunit în alegeri. PLDM face astfel de concesii. Dar şi partenerii din PDM şi PL trebuie să fie rezonabili şi să nu încerce să transforme procesul de reconstituire a Alianţei într-un fel de colectivizare sovietică. O coaliţie, orice s-ar spune, nu-i colhozul în care toţi erau egali: şi cel care a venit cu un car şi doi cai, şi cel care nu a venit cu nimic.

Egalitarismul ar induce tensiuni nu numai în viitoarea Alianţă, ci şi în societate, întrucât ar desconsidera votul alegătorilor PLDM. În plus, haideţi s-o spunem pe şleau, ar scădea ponderea în executiv a miniştrilor cu viziuni consecvent proeuropene.

Consensualismul

Cea de-a treia carte jucată acum de ruşi este dreptul de veto în executiv. PDM insistă pe adoptarea tuturor hotărârilor de guvern prin consens. Nu-i vorbă, astfel de practici există în Europa. În Marea Britanie, de exemplu. Numai că acolo, cu unele excepţii, guvernele sunt monocolore şi de aceea consensul nu generează probleme.

În condiţiile unei coaliţii largi însă, precum cea de la noi, nu-i exclus să apară disfuncţionalităţi periculoase. Până la urmă, PLDM, pentru a nu pune în primejdie reconstituirea Alianţei, ar putea să se conformeze, totuşi, şi să accepte propunerea PDM. Numai că în acest caz, dreptul de veto urmează să fie extins asupra întregului proces decizional, de la guvern până la şeful statului. Cu alte cuvinte, spaţiul de manevră al preşedintelui trebuie limitat pe principiul consensualităţii. Toate decretele sale, bunăoară, ar urma să fie contrasemnate de prim-ministru, ceea ce cadrează întru totul şi cu practica europeană, şi cu prevederile noastre constituţionale.

Partea bună a acestui sistem e că spulberă impresia potrivit căreia în AIE dreapta nu ştie ce face stânga. Şi viceversa. Guvernarea va deveni mai coerentă.

Partea proastă e că multe din hotărârile aşteptate de majoritate nu vor putea fi bifate. Dacă AIE, de exemplu, ar fi funcţionat pe principiul consensualităţii după alegerile din 2009, Mihai Ghimpu nu ar fi semnat decretul cu privire la ziua de 28 iunie, iar Filat nu ar fi reuşit adoptarea Hotărârii de guvern care obligă toate cinematografele să traducă filmele în limba română.

Interesele naţionale şi „idioţii utili”

Oricum, adepţii cursului european trebuie să aleagă răul mai mic. Să identifice compromisuri care să permită, totuşi, aducerea la guvernare a unei coaliţii de centru-dreapta, oricât de pestriţă ar fi aceasta.

Ruşii vor profita, bineînţeles, de multiple bare şi stăvilare pe care partidele Alianţei şi le vor pune între ele pentru a se controla reciproc. Moscova îşi va băga coada ca să deregleze mecanismul decizional.

Există doar o singură posibilitate de a estompa, dacă nu de a anihila, efectele nocive ale ingerinţelor din afară. Politicienii noştri trebuie să ţină la interesele naţionale, nu la cele ale Kremlinului. Să demonstreze că sunt în serviciul poporului care i-a adus la putere, nu „idioţi utili” ai fostei metropole.