Sociologul şi geopoliticianul român ne spune cum se simte în calitate de cetăţeam al R.Moldova şi de consilier al preşedintelui interimar Mihai Ghimpu pentru problemele integrării europene. Prof. univ. dr. Dan Dungaciu explică ce este un parteneriat strategic, care sunt factorii care influenţează atitudinea Uniunii Europene faţă de Republica Moldova şi ce  rol trebuie să aibă România în relaţia Chişinău-Bruxelles.

Cum vă simţiţi în calitate de consilier al preşedintelui? Există vreo diferenţă între a fi funcţionar în Moldova şi în România, ştiu că aţi fost subsecretar de stat la MAE-ul român?

Mă simt foarte bine în calitatea pe care o am. În ceea ce priveşte diferenţele, acestea există fără îndoială, dar nu trebuie exagerate. Nu m-aş aventura însă în comparaţii pentru că domeniile în care am funcţionat la Bucureşi şi la Chişinău sunt, totuşi, diferite.

Spuneaţi anterior că este greu să te integrezi în UE având doi parteneri strategici - Rusia şi SUA. Acum când cunoaşteţi mai bine bucătăria politicii moldoveneşti, credeţi că Moldova are de ales şi ar trebui să o facă?

Haideţi să o luăm metodic. Ce este un parteneriat strategic? Am putea spune că este un indicator deopotrivă pasiv şi activ, adică o fotografie a prezentului, pentru că descifrează viziunea de politică externă a unui stat, dar şi o imagine a viitorului, pentru că sugerează şi decodează tendinţe. Mai concret, un parteneriat strategic este formalizarea unor relaţii prezente foarte bune, dar şi a deciziei comune de a privi în viitor în aceeaşi direcţie. Aşadar, dacă două state decid să construiască un parteneriat strategic aceasta înseamnă că pe de-o parte au relaţii bune în prezent, iar pe de altă parte au conştiinţa că în viitor au nevoie una de alta pe una sau mai multe dimensiuni.

Alegerea unui parteneriat strategic nu este o chestiune întâmplătoare. De exemplu, primul partener strategic al României a fost America. Această alegere a fost decisivă pentru destinul post-revoluţionar al României, pentru că rolul său a fost unul de extragere a României din zona răsăriteană şi confirmarea faptului ca Bucureştiul s-a calificat pentru Vest. Un parteneriat strategic cu SUA nu te scoate neapărat din sfera rusească, dar fără el este imposibil să ieşi de acolo. Au urmat apoi NATO şi UE...

Revenind la cazul concret al Republicii Moldova, trebuie clarificat ce înseamnă „parteneriate strategice" în acest caz. În ce constau ele? Cu Federaţia Rusă există un parteneriat strategic stabilit prin Tratatul de bază semnat în 2001. Nu ştiu să existe deocamdată un document în acest sens cu Statele Unite ale Americii.  

Dincolo însă de partea formală, lucrurile sunt şi mai complicate. Scopul principal al Chişinăului este integrarea în UE şi toate deciziile majore de politică externă sunt subsumate acestui obiectiv. În ce măsură cele două parteneriate strategice servesc acestui obiectiv? Ce se întâmplă acum în relaţia cu Federaţia Rusă, de pildă, nu are aerul unui „parteneriat strategic". Lovită de inundaţii, R. Moldova este lovită încă odată, „strategic", exact în perioada în care exportul de vinuri şi, mai ales, fructe, ar fi trebuit să se desfăşoare nestingherit. Oricât de „pragmatic" te declari pe această relaţie bilaterală - iar „pragmatismul" aici a însemnat de prea multe ori ignorarea evidenţelor - cel mai pragmatic lucru pe relaţia cu Moscova este diversificarea urgentă şi sistematică a pieţelor R. Moldova, aşa cum spunea şi ambasadorul R. Moldova în România. În caz contrar, „parteneriatul strategic" cu Federaţia Rusă riscă să se transforme în „blocaj strategic", fapt care nu va ajuta nici celor două state şi nici cetăţenilor acestora.

Pentru ce merite aţi primit Ordinul de Onoare?

„În semn de înaltă apreciere a meritelor deosebite în afirmarea libertăţii exprimării, pentru contribuţie substanţială la procesul de renaştere naţională şi la promovarea democraţiei şi a valorilor general umane". Aceasta este justificarea din DECRETUL Nr. 150 din 29.12.2009 prin care mi se conferă acest Ordin. O distincţie la care ţin foarte mult...

De cât timp credeţi că ar avea nevoie Moldova ca să se integreze în UE şi, nu mai puţin important, de câţi ani ar avea nevoie UE ca să fie pregătită să accepte Moldova în calitate de membru?

Cu siguranţă că R. Moldova arată după alegerile din 29 iulie 2009 cu totul altfel în relaţia cu Bruxelles-ul şi acesta este un merit incontestabil al guvernării AIE. Dar, după cum bine aţi sesizat, chestiunea integrării europene nu este univocă, pentru că depinde de ambii actori. Este nevoie şi de capacităţile unuia dintre parteneri şi de disponibilităţile celuilalt. În ceea ce priveşte aşa-numita „capacitate de absorbţie a UE", este evident că astăzi lucrurile stau prost, dar, în ceea ce ţine de R. Moldova, aceste capacităţi trebuie calculate într-o perspectivă de 10-15 ani. Altminteri spus, nu putem să răspundem la întrebarea „cum va arăta UE şi ce capacităţi de absorbţie va avea peste 10-15 ani" uitându-ne la felul cum arată şi se comportă Bruxelles-ul acum. Prin urmare lucrurile sunt aici mai complicate şi necesită discuţii mai aprofundate.

Dincolo de faptul că integrarea europeană este o chestiune de politică internă, nu trebuie neglijat nici aspectul extern al acestui proces. O evoluţie importantă şi periculoasă s-a petrecut în ultimii ani. Aş numi acest fenomen „influenţa populismului în decizia de politică externă". Mai concret, aceasta înseamnă că integrarea europeană a unui stat precum R. Moldova nu mai depinde doar de doi actori: Bruxelles şi Chişinău ci şi de aşa-numita „opinie publică" europeană. În ultima perioadă, aceasta capătă o pondere tot mai mare în luarea deciziei privitoare la extinderea UE - vezi şi decizia Franţei de a trece prin referendum orice nouă extindere a UE, după integrarea Croaţiei. În traducere, asta înseamnă că, chiar dacă îndeplineşte toate condiţiile tehnice pentru integrare, nu este obligatoriu ca un stat să aibă drumul deschis spre Bruxelles. Asta este schimbarea majoră care s-a petrecut în ultimii ani: percepţia publică faţă de integrare este asociată cu migraţia, lucru extrem de prost văzut acum de către populaţia din UE, despre care se spune că devine, fie şi tacit, tot mai „xenofobă", tratând toţi emigranţii şi străinii la grămadă. Și dacă aceasta va fi percepţia, deci dacă alegătorii occidentali asta vor dori, populismul politicienilor nu va întârzia să apară. Vor începe să vorbească şi ei de pericolul migraţiei, de „invazia străinilor", fără să facă multe nuanţe şi distincţii. În acest caz, devine limpede faptul că toţi politicienii, indiferent de culoarea politică, se vor raporta la acest fenomen şi se vor grăbi să îl condamne, pentru că, nu-i aşa, asta cere „opinia publică". A fost emblematic, din punctul acesta de vedere, ceea ce s-a întâmplat la alegerile din Marea Britanie, unde toţi candidaţii - conservator, laburist, liberal - se întreceau să condamne migraţia şi să protejeze Marea Britanie de aşa-zisul „pericol extern".

Aici aş vedea eu o problemă majoră. Tocmai de aceea, ignorarea sau tratarea cu superficialitate a campaniilor de presă din Europa, în care R. Moldova este considerată un pericol, este o naivitate periculoasă. A practica politica struţului atunci când într-o asemenea campanie se implică şi publicaţii precum Le Figaro sau comentatori politici europeni dintre cei mai titraţi mi se pare inadecvare şi lipsă de realism. Eu cred că strategia de integrare europeană a Chişinăului trebuie să introducă urgent şi acest capitol pentru că, în opinia mea, fenomenul este doar la început...

Cum sunt astăzi relaţiile moldo-române?

Există încă un potenţial nefructificat. Cauzele sunt, deopotrivă, obiective şi subiective. Relaţia bilaterală va fi atât de trainică pe cât îşi doresc Chişinăul şi Bucureştiul. Trăinicia acestei relaţii este cel mai bun indicator al seriozităţii politice a celor două state. Mai mult, eu văd relaţia România - R. Moldova inclusiv ca un barometru al relaţiei R. Moldova - UE. În acest moment relaţia a decolat semnificativ şi consistent, dar mai sunt multe lucruri de făcut. Cum spunea cineva, diavolul se ascunde în detalii...

Dincolo de asta, relaţia bilaterală nu poate face abstracţie nici de interesele altor actori importanţi în zonă. Cum se proiectează Rusia în „vecinătatea apropiată", de pildă, va fi extrem de important. Dacă doreşte confruntare şi identificarea unor „inamici", va face asta, indiferent de ce va dori sau spera Chişinăul, astfel că în relaţia bilaterală Bucureşti - Chişinău se va mai adăuga un actor, respectiv Moscova. Nu este, probabil, întâmplător că odată cu apropierea consistentă a Chişinăului de UE sau România, au început să apară campanii de presă prin diverse tabloide europene, invocarea dosarului transnistrean, „spioni" arătaţi ostentativ la televizor, declaraţii geo-religioase de tip apartenenţă la „Sfânta Rusie" sau ameninţări cu embargoul. Prezenţa ambasadorului rus la Tiraspol la 2 septembrie - aşa cum a sugerat ministrul Lavrov - este iarăşi un semnal care nu poate fi ignorat...

Este pregătită România să devină veriga dintre Moldova şi Bruxelles?

Depinde ce ar însemna asta. Un lucru care s-a discutat prea puţin apropo de Acordul germano - rus (Merkel-Medvedev) ţine şi de o posibilă modificare de strategie la nivelul UE în ceea ce priveşte chestiunea estică. În ce ar consta ea? Există pentru Bruxelles probleme foarte importante în vecinătatea europeană, dar care nu pot întruni consens la nivelele de acţiune politică. Sunt prea mulţi actori în UE, cu interese diferite, pentru ca să gândească toţi la fel, mai ales în ceea ce priveşte problematica Estului. Și atunci, aşa cum a sugerat şi cancelarul Angela Merkel la conferinţa de presă comună cu preşedintele rus, deleagă tacit un actor european, capabil să gestioneze problema, şi îi dă un mandat informal. Aceasta ar părea să fie cazul relaţiei ruso-germane. Berlinul nu are mandat explicit de la Bruxelles, dar asta nu înseamnă că Bruxellesul nu ar fi implicat sau că nu urmăreşte atent evoluţiile. Germania tatonează terenul, vede cât se poate merge în relaţie, înaintează condiţii, sugerează elemente de negociere fără să facă promisiuni ferme în numele UE (cum s-a speculat în chestiunea „retragere din Transnitria contra vize"), evaluează reacţiile. Toate aceste lucruri se fac şi în interes german, dar, fireşte, şi în interesul UE, care va şti mai bine cum şi cât să îşi calibreze politicile vizavi de Federaţia Rusă.

Păstrând proporţiile, cam aşa ar putea sta lucrurile şi în relaţia cu R. Moldova, statul care a rămas în regiune cel mai aproape de Europa şi cel mai bine calificat pentru apropiere formalizată. Dar nici în ceea ce priveşte relaţia cu R.Moldova nu există consens sau interes în UE. De aceea rolul României ar putea fi unul mai important decât îl acordăm îndeobşte. Fără să exagerăm, am putea vedea în relaţia România - R. Moldova echivalentul relaţiei Germania - Federaţia Rusă, ambele parteneriate bilaterale urmărite atent şi competent de UE.

Cum vă simţiţi în calitate de cetăţean al R.Moldova?

Foarte bine... Întodeauna mi-a făcut plăcere să vin la Chişinău, iar faptul că petrec în R. Moldova perioade îndelungate de timp nu mă deranjează deloc. Dimpotrivă! Iar în ceea ce priveşte noua mea calitate de cetăţean al R. Moldova, trebuie să spun, mai în glumă mai în serios, că nu s-a modificat nimic cu persoana mea, nici fizic, nici spiritual, nici ontologic după dobândirea cetăţeniei R. Moldova. Am trecut totul cu naturaleţea celui născut în R. Moldova şi care dobândeşte cetăţenia română.