Duminică seara am fost invitat la un post de televiziune în cadrul unei emisiuni care avea ca întrebare centrală dacă „..este Republica Moldova stat independent”? La sfârşitul emisiunii televotingul arăta ca peste 80% din telespectatori nu credeau în independenţa statului în care trăiesc.

Scepticismul şi lipsa de loialitatea civică faţă de statul Republica Moldova sunt lucruri demult cunoscute, regăsite şi în alte sondaje, iar cei douăzeci de ani de independenţă au accentuat şi mai mult aceste tendinţe nihiliste.  Ce putem face în asemenea circumstanţe? Din punctul meu de vedere, delegitimarea perioadei sovietice, realizată odată cu destrămarea statului sovietic în sine, nu lăsa o alta opţiune pentru Republica Moldova decât unirea cu România, o soluţie care decurgea logic din trecutul istoric întrerupt în anul 1940, iar această opţiune era conformă tendinţelor generale din Europa de Est, unde fostele state comuniste doreau reînnodarea prezentului cu ceea ce a întrerupt comunismul.

În Republica Moldova anului 1991, însă, acest lucru nu convenea nici fostei elite comuniste (din raţionament de supravieţuire politică), nici minorităţilor naţionale (din raţionament existenţial), dar nici Moscovei (din raţionamente geopolitice) şi nici chiar Bucureştilor (din anumite raţionamente de comoditate sau interes). Mai mult decât atât, moldovenii în anii 1989-1991, dar şi mai târziu, nu au avut, în marea lor majoritate, suficientă vigurozitate să se perceapă ca români, în vederea realizării dezideratului de revenire la patria-mamă, dar nici ca moldoveni în sensul unei naţiuni separate, în vederea menţinerii şi consolidării propriului stat. Drept rezultat al acestor realităţi, Republica Moldova nu a reuşit nici integrarea în România, nici menţinerea integrităţii sale teritoriale în urma separatismului găgăuz şi mai ales transnistrean.

Sfidarea legitimităţii statului moldovenesc de către ruşii şi ucrainenii rusificaţi din regiunea nistreană (dar şi celor din dreapta Nistrului) a fost determinată de faptul că destrămarea URSS şi apariţia RM ca stat, per se,  erau considerate de către aceştia greşeli istorice, pasibile de a fi reparate cumva doar prin posibilitatea menţinerii Basarabiei în orbita de influenţa a Moscovei. Anume acest deziderat şi nu crearea unei „statalităţi transnistrene” a primat în planurile Kremlinului (şi primează şi la ora actuală), iar imposibilitatea realizării sale la acel moment, din cauza efectelor mişcării de eliberare naţională şi proclamării independenţei Republicii Moldova, a determinat „centrul” să procedeze la consolidarea unei „statalităţi alternative”.

În acest sens este semnificativ cazul creării RD Germane, care a fost realizată de sovietici abia după ce aliaţii occidentali au procedat la consolidarea RFG ca stat. În planurile lui Stalin, parte estică a Germaniei, ocupată de sovietici, urma să joace rolul de „comunizare” a  restului Germaniei, exact cum regiunea din stânga Nistrului, ocupată de ruşi, urmează să joace rolul de „transnistrizare” a Republicii Moldova.

Din acest punct de vedere este evident că loialitatea faţă de statul Republica Moldova este puţin dezvoltată, iar perspectivele democratizării sau ale guvernării democratice sunt modeste. Minoritatea rusolingvă şi-a dezvoltat până la acest moment o singură identitate, cea de parte a lumii ruse, îmbibată cu nuanţe de naţionalism şovin şi accente nostalgice pentru perioada sovietică. Chiar şi legea de cetăţenie din 1991, care oferea cetăţenia moldovenească tuturor (şi nu negociat sau condiţionat cum a fost în Letonia şi Estonia, care excludeau cei născuţi după 1940 din această ecuaţie), nu a fost apreciată de minoritarii din Republica Moldova, în sensul generării unui compromis şi a unui consens în vederea edificării noului stat.

În acelaşi timp, loialitatea românilor basarabeni faţă de Republica Moldova este de asemenea scăzută din cauza respingerii identităţii româneşti de către elita post-comunistă aflată la guvernare după 1991 şi a evitării recunoaşterii acesteia drept elementul formativ al statului. Recunoaşterea explicită a faptului că Republica Moldova este al doilea stat românesc, iar populaţia sa majoritară  sunt moldoveni români, care vorbesc limba română, ar spori sensibil aderenţa românilor basarabeni la edificarea proiectului statalist moldovenesc şi ar oferi acel element central, din punct de vedere etnic, în modelarea naţiunii moldoveneşti civice.

În plus, acest fapt ar da legitimitate istorică statului Republica Moldova şi i-ar oferi un suport cultural prin raportarea la spaţiul de civilizaţie și cultură românească. Realizarea acestor deziderate, odată cu asumarea plenară a valorilor europene, ar putea în timp contracara eforturile de rusificare a Republicii Moldova şi menţinerii sale în sfera de influenţă rusă, eforturi susţinute asiduu de Moscova, prin varii instrumente, pe tot parcursul perioadei de independenţă. Acest lucru ar oferi un plus de încredere în relaţiile cu minorităţile etnice din ţară şi ar spori şansele de integrare teritorială, prin oferirea unei omogenităţi la nivelul percepţiei identitare în raport cu Transnistria. Dacă nu reuşim să realizăm aceasta, şansele de a merge ca stat sunt nule.