![[o]](/v2_files/img/icons/clock.png){kind=icon}
Comentarii (5)
Tipăreşte
Sus
Despre unionism, cu calm (I)
adăugat 10 septembrie 2009, 18:22, la Opinii / Editoriale
„Nimic nu este nerezonabil, dacă este util.” (Tucidide)Mihai Ghimpu a spus-o. Şi imediat au început reacţiile publice, cele mai multe iritate, unele îngrijorate, altele sceptice. Să te declari român şi unionist - fie şi „privat” - este un gest care, la majoratul R. Moldova, şochează. Concluzia majoritară a fost însă că o asemenea opţiune este superfluă şi nerealistă. Cu toate acestea, tonalitatea intervenţiilor a contrazis vizibil concluzia: dacă unionismul este atât de irelevant şi fără şanse, care este rostul să îl combatem atât de înverşunat?
Două feluri de unionism
Chestiunea unionismului în stânga Prutului comportă o discuţie mai amplă şi, înainte de toate, lipsită de patos, indiferent că se argumentează pro sau contra. Iar motivul pentru care o analiză lucidă este obligatorie derivă din faptul că, astăzi, s-ar putea să asistăm la o modificare a esenţei şi resorturilor unionismului, într-un context (geo)politic care devine şi el special. Vom încerca să descriem această modificare prin sintagmele „unionismul inimii” şi „unionismul minţii”. Sau, dacă vreţi, „unionismul poeziei” şi „unionismul prozei”. Ele nu sunt neapărat disjuncte sau contradictorii, dar diferenţele trebuie obligatoriu clarificate. Dacă primul e glorios, al doilea e prozaic. Dacă primul aparţine mai degrabă elitei, al doilea este apanajul maselor. Dacă cel dintâi face abstracţie de cotidian şi caută „mântuirea Neamului”, al doilea, exasperat de cotidian, caută diplome validate european şi drept de muncă şi liberă circulaţie. Dacă primul lucrează pentru „urmaşii noştrii şi urmaşii urmaşilor noştrii”, al doilea lucrează pentru maxim două generaţii: copii sau nepoţi.
Dacă aşa stau lucrurile, a persifla sau a vitupera astăzi împotriva unionismului, indiferent că este o operaţiune „corectă politic”, riscă să devină, sociologic, suspect. Pentru că nu e clar deloc ce se combate, despre ce fenomen vorbim, care sunt sursele şi fenomenologia lui concrete. Şi, mai ales, care este potenţialul acestuia în societate. S-o spunem pe şleau: aici nu vorbim nici despre ce (ne) place sau ce nu (ne) place, ci despre ceea ce se poate întâmpla. Nu azi sau mâine, ci, eventual, poimâine.
Dar să începem cu începutul.
Unionismul inimii sau la început a fost emoţia
Prăbuşirea URSS a generat în stânga Prutului un puseu identitar pro-românesc care se manifestase deja, spontan şi emoţionant, încă din 1988-1989. Consecinţele au fost evidente. Imediat după colapsul sovietic, la R. Moldova ca atare nu se gândea nimeni. O parte a elitei politice vroia să o aducă înapoi în URSS, sub o formă sau alta, cealaltă - să o apropie de România. Unionismul „orb” de atunci s-a născut în răspăr cu obiectul său, respectiv realitatea propriu-zisă. Pentru că nu pleca de la realităţi concrete, ci de la realităţi istorice. Nu de la realităţi palpate, ci de la realităţi percepute. Nu avea pragmatism, avea entuziasm. Cele două maluri nu se cunoşteau, se imaginau, doar, în scenarii care nu aveau de multe ori legătură cu realitatea. Un soi de „mesianism utopic”, cum numea Călinescu aplombul revoluţionarilor de la 1848, care nu a mai avut răgazul să devină „mesianism constructiv”, după formula aceluiaşi critic. Asta nu înseamnă că unioniştii de la începutul anilor 90 erau oameni incapabili de proiecte concrete. Unii erau. Doar că realităţile au fost infinit mai complexe faţă de ceea ce îşi imaginau ei. Ulterior, au venit dezamăgirile, mai ales la Chişinău, sentimentele s-au erodat, angajamentele morale, aşijderea. Era firesc. Viaţa bate filmul, adică realitatea bate emoţia, iar revenirea în forţă - într-un context geopolitic specific şi bine orchestrat - a antiunioniştilor comunisto-agrarieni s-a petrecut rapid. Iar în 1994, într-o zi geroasă de februarie, basarabenilor li s-a spus că limba de veacuri a poporului este „limba moldovenească”, pentru care „s-a luptat în 1988-89”. A urmat apoi un „referendum” consultativ - „La sfat cu poporul” - care urma să demonstreze „voinţa poporului moldovean de a-şi croi singur soarta”. Constituţia comunist-agrariană a consacrat victoria forţelor anti-unioniste. Nici „revenirea” la românism a lui Mircea Snegur în 1995, după spargerea PDAM, nici scurta guvernare democrată de la finele anilor 90 nu readuc spiritul unionist în societate. A rămas o latenţă difuză, nostalgică, eventual, iar expresiile ei publice aparţineau cu precădere partidului care se mai revendica de la Frontul Popular.
Tratatul ca hârtie de turnesol
Pe malul drept, Bucureştiul începea să construiască proiectul euroatlantic şi, precum Meşterul Manole, trebuia să sacrifice pe cineva sau ceva între zidurile proiectului. R. Moldova a fost jertfa principală. Unionismul iese din repertoriu, dar şi pe malul stâng sintagma aproape că dispare din vocabular. În acest context, ultima manifestare publică relativ concretă avea să fie consemnată în anul 2000, cu ocazia dezbaterilor din jurul Tratatului de bază dintre România şi R. Moldova, parafat la 28 aprilie. Documentul captează bine atmosfera relaţiilor dintre cele două state, care, în Tratat, nu mai sunt „două state româneşti”, sintagma fiind omisă. Dispare şi orice referire la pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, textul fiind purificat de orice formulare explicită a unităţii etnolingvistice, autorii documentului apelând la un substitut de genul „limbă comună”.
Întâmpinarea Tratatului a fost una semnificativă. Atmosfera publică nu a fost negativă, în ciuda faptului că voci consacrate - Mircea Druc sau Grigore Vieru - erau explicit împotriva unui asemenea document. Marele poet vorbea despre „Două state Româneşti care se păcălesc unul pe altul - astfel poate fi definit Tratatul”. Au existat şi voci (nuanţat) critice din partea unor politicieni. Dar singurul grup parlamentar care a declarat categoric că nu va vota pentru ratificarea Tratatului a fost cel al partidului care se considera legatarul politic al Frontului Popular, inclusiv al discursului unionist al acestuia.
Ultimul zvâcnet politic al unionismului inimii
Într-un Memoriu adresat, la 2 mai, Preşedintelui României şi parlamentarilor români, liderul PPCD reacţiona virulent împotriva acestui document. După ce este criticată eliminarea „formulelor explicite ale identităţii naţionale şi a unităţii etnolingvistice româneşti”, se spunea că tratatul „are ca efect practic consfinţirea vechii teze kominterniste a moldovenismului ca ideologie antiromânească prin menţinerea falsului despre o pretinsă identitate etnică „moldovenească”, în opoziţie cu cea autentică, românească. Dar dacă altădată cedarea s-a produs sub ameninţarea directă cu aplicarea forţei, astăzi România se pomeneşte în postură de ţară învinsă. De astă dată nu militar, ci diplomatic”. Şi Memoriul avertizează: „Cu riscul de a părea demodaţi, trebuie să recunoaştem că ne este peste puteri să gândim Patria doar raţional, fără un pic de iubire şi de suflet... Ca români din teritoriile înstrăinate, credem că sunteţi conştienţi de limitele jocului diplomatic dincolo de care se întinde dezonoarea şi ruşinea naţională”.
Memoriul adresat oficialilor din România avea să fie ultima manifestare politică explicită şi consistentă a unionismului de formula anilor ’90. Lumea se schimbă. Iar rolul de a resuscita discursul va reveni acum celor din dreapta Prutului.
(va urma)
#14859
D-le conferenţiar, la noi despre gradul superlative de prostie a cuiva se spune: "E ATÂT DE PROST ÎNCÂT NU ŞTIE CUM ÎL CHEAMĂ ". Cartea ta si mulţimea de articole ale tale prin care faci bani si totodată vii nepoftit de nimeni sa ne spui si sa ne înveţi CUM NE CHEAMĂ din pinct de vedere IDENTITARe atât de OFENSATOARE si lipsita de bun simţ, încât involuntar trezeşti o reacţie demna de răspuns si din partea celor mai fideli "unionişti", obligându-i sa ia o atitudine ferma aproape pana la antiunionism. Ne vom dumiri singuri cine suntem si fără ajutorul tău. Nu crede ca ceea ce poate merge la moldovenii de la Iaşi - merge si la moldovenii de la Chişinău. Încetează sa semeni dezbinare in Neam, contrapunându-i pe "moldoveni" "românilor" si invers, căutând incompatibilitate identitară, autoexcludere, antagonism acolo unde de fapt e numai CONTINUITATE de neam in timp si spaţiu intre noţiunile de "moldovean" si "român". Aşa ar putea-o face doar INAMICII PROVOCATORI - căci ce înseamnă sa ţipi in gura mare ca eşti "unionist român" dacă nu o autodeconspirare in faţa armatei a 14-ea a Rusiei si a Transnistriei, care atâta doar si aşteaptă pentru a-şi declara in acest moment independenţa şi a declara un război civil "unioniştilor români" ?!
In"ciuntita Basarabie" a fi unionist=a fi antistatal,iar peste Prut in Romania a fi patriot=a fi antistatal,oare nu este straniu aceste calificative spuse de uni si de alti.Nu este mai bine sa dezvoltam economia atat in Rep.Moldova cat si in Romania si dupa aceea sa militam pentru o Romanie intreaga si"dodoleata"?SA dea Domnul ca noi Romani sa ne desteptam si sa impunem cancelariilor marilor puteri dorinta noastra:asa sa ne ajute D-zeu.
Foarte interesant, domn profesor. Asteptam urmarea. Bai basarabean, tu sau esti prost sau esti prost. Nu ai inteles nimic.
‹ înapoi la Ultimele Ştiri |
sus ▲
![[Valid RSS]](/v2_files/img/valid-rss.png "Validate my RSS feed"){kind=small}